Bucurestiul a gazduit recent doua evenimente ce au avut punctul de plecare comun: romanul Pianistul al scriitorului polonez Wladyslaw Szpilman. Unul dintre ele fusese deja intens mediatizat. Este vorba despre filmul lui Roman Polanski, distins cu Oscarul pentru cel mai bun film si pentru cel mai bun actor in rol principal in acest an. Cel de-al doilea intra in categoria spectacolelor de teatru si s-a datorat actorului francez Robin Renucci si pianistului rus, stabilit din 1977 in Franta, Mikhail Rudy. Primul a colaborat in teatru cu regizori ca Marcel Bluwal sau Lambert Wilson, a aparut in Hamlet regizat de Patrice Chereau, a primit Premiul -Gerard Philippe- pentru rolul din Pantoful de satin in regia lui Antoine Vitez, a fost nominalizat la premiile -Moliere- pentru aparitia in Francois Truffaut Correspondance pus in scena de Marie-Paule Andre. In film a jucat in pelicule realizate de Bertolucci, Claude Chabrol, Christian de Challonge, pentru a da numai cateva repere. Cel de-al doilea are o cariera muzicala exceptionala pe plan mondial. A cantat cu Orchestra din Cleveland, sub bagheta lui Lorin Maazel, cu alte formatii simfonice prestigioase din Salzburg, Londra, Berlin, SUA, Scala, Koln, Sydney, Praga. Este invitat la cele mai importante festivaluri muzicale din Franta si din lume. Are, de asemenea, o discografie impresionanta, din care am aminti numai o integrala Janacek.
Wladyslaw Szpilman este una dintre figurile legendare ale muzicii poloneze, atat ca fondator al celebrului Cvintet din Varsovia, cat si prin faptul ca reprezinta un supravietuitor al unei lumi disparute. -M-am nascut in 1911 la Sosnowiec, intr-o familie de muzicieni. Tatal meu era un bun violonist, iar mama canta la pian. In acest oras care numara atunci 80.000 de locuitori nu exista orchestra, nu exista muzica deloc. Doar un teatru dramatic. Parintii mei nu erau suficient de bogati ca sa-si permita un radio, prin urmare ma multumeam cu partiturile lui Ceaikovski, Scriabin, Beethoven si Brahms pe care le gaseam prin casa. Din pacate, nu gaseam Debussy si Ravel. Tatal meu canta intr-o orchestra din Katowice, care se gaseste la 80 de km. de Sosonowiec-, avea sa povesteasca el. In septembrie 1939, bombardarea Varsoviei intrerupe emisiunea postului Radio-Polonia in timp ce un tanar pianist canta Nocturna de Choppin. Sase ani mai tarziu, emisiunea este reluata cu aceeasi bucata muzicala, interpretata de acelasi pianist, care, intre timp, traise in ghetou, fusese salvat din convoiul catre lagar de un ofiter german meloman, care il ajutase si sa supravietuiasca, si al carui jurnal este publicat in anexa romanului. Ofiterul german avea sa dispara in lagarele sovietice. Tanarul pianist este Wladyslaw Szpilman, autorul romanului Pianistul, o marturie scrisa cu masura, cu o incredibila distantare. Wladyslaw Szpilman a murit in anul 2000.
Mikhail Rudy
Muzica are mai multe niveluri de perceptie
– Este prima oara cand realizati un spectacol de acest gen?
– Cu un actor, da. Am mai facut insa un spectacol multimedia cu Petruska de Stravinski, folosind marionete mari si film. Mi-a placut foarte mult. De altfel, in timp ce cantam la pian, imi puneam si eu, cateodata, diverse masti. A fost vorba despre un spectacol total.
– Cum vi s-a parut aceasta experienta?
– Este pasionant. Am descoperit ca exista multe similitudini intre munca pe text a actorului si aceea a muzicianului. Diferenta consta numai in faptul ca pentru un actor cuvintele sunt deja scrise, in timp ce pentru noi, cuvintele sigur ca exista, sensul muzical este foarte clar, doar ca el este exprimat in mod abstract. Prin note. Este vorba tot despre un limbaj, dar pentru cineva a carui ureche nu este obisnuita cu muzica, exista numai note. Munca noastra consta in a face clar sensul pentru toata lumea. Nu sunt de parere ca toata lumea trebuie sa asculte muzica in calitate de cunoscator. Ea are mai multe niveluri de perceptie. Poti fi cunoscator si sa o analizezi, poti, pur si simplu, sa simti emotia. Intr-un asmenea spectacol, muzica si cuvintele se impletesc si se completeaza. Imi place foarte mult.
– In acest spectacol cantati si muzica lui Szpilman.
– Amandoi, si eu, si Robin Renucci, vorbim despre Szpilman. Robin Renucci despre narator, eu despre muzician. Am optat pentru sobrietate, fiindca povestea este profunda, dureroasa. N-am vrut sa o deconstruim. Am vrut sa sune cat mai simplu posibil. Cant, de asemenea, Chopin. Ideea mi-a venit de la faptul ca Szpilman era un interpret cunoscut al muzicii lui Chopin, iar in cartea lui, aceasta muzica are un rol. Este salvat de un ofiter german care il aude cantand Chopin, si tot Chopin canta in ultima sa aparitie la radio. Muzica acestui compozitor este omniprezenta.
– Exista, in afara romanului lui Szpilman, care este punctul de plecare, vreo asemanare intre spectacolul dumneavoastra si filmul lui Roman Polanski?
– Cand am inceput lucrul la spectacol, dupa lectura cartii, acum trei ani, nici nu stiam ca va exista un film. In pelicula lui Polanski, muzica are un rol foarte limitat. Apoi, acolo este vorba despre un mare spectacol, cu mijloace multiple, filmat minunat. Spectacolul nostru este minimalist. Aproape fara decor, doua persoane povestesc o istorie tragica. Deci, mai curand, exista o opozitie intre cele doua spectacole inspirate de carte.
– Si in ceea ce priveste forta emotionala?
– Emotia vine din subiect. Cunosc ecourile spectacolului nostru. Fiul lui Szpilman a venit sa ne vada, i-a placut foarte mult si mi-a cerut sa cant muzica tatalui sau cu Filarmonica din Varsovia.
– Ce poate oferi arta video unui muzician?
– Sunt interesat de artele vizuale. Cu catva timp in urma am intalnit un profesionist al acestei arte si am hotarat sa lucram impreuna. Experienta a fost interesanta din punct de vedere artistic, dar, atunci cand cant, imi vine in minte o multime de imagini, viziuni diferite, o intreaga atmosfera, determinate de propria mea sensibilitate. Videourile realizate au fost experimentale. In interpretarea muzicala exista intotdeauna o traditie de care, de multe ori, nu indraznesti sa te indepartezi prea mult. Experienta artei video mi-a prilejuit o apropiere de muzica mai indrazneata. Sigur, nu in interpetarea muzicii lui Chopin, fata de care sunt mai mult decat respectuos, dar in alte muzici.
– Ati cantat cu orchestre simfonice din aproape toata lumea. Exista o scoala muzicala pe care o apreciati in mod deosebit?
– Eu vin dintr-o mare scoala de muzica. Am urmat cursurile Conservatorului din Moscova in zilele lui de glorie. In zilele noastre, exista din ce in ce mai putine diferente intre diferitele scoli muzicale. In timpul comunismului, muzica culta nu era considerata primejdioasa de catre regim. Ea facea cumva parte din vitrina lui culturala. Conditiile de viata ale unui muzician erau mai curand bune. Eu am plecat din Rusia, unde eram asistent la Conservator, castigasem mai multe concursuri si ma astepta o cariera fumoasa, pentru ca nu voiam sa traiesc toata viata intr-un sistem criminal si pentru ca am fost convins ca ei erau mai puternici decat mine. Deci, daca voiam sa-mi pastrez intacta personalitatea si sa ma dezvolt, trebuia sa plec. Imi dadeau posibilitatea de a calatori, dar stiam ca va trebui sa platesc pentru ea. Am facut odata un turneu, cu zeci de muzicieni, in toate capitalele statelor din fosta Uniune Sovietica. Numele turneului era De la un congres al partidului la altul. Era, evident, propaganda, dar noi cantam Ceaikosvski, Beethoven…
– Exista diferente notabile intre publicul diferitelor tari?
– Multe. Mai ales intre publicul tarilor comuniste si acela din Occident. Apoi, in unele tari, ca Germania, Anglia, publicul este mai initiat. Dar, desi simt publicul, nu sunt foarte atent la el. Ma consider un intermediar intre public si muzica unui compozitor si atunci iau ingredientele unui concert, asa cum se prezinta. De exemplu, astazi, aici, trebuie sa cant pe un pian Steinway foarte batran, greu de acordat. Este inevitabil si voi face tot posibilul sa transmit, cu ajutorul lui, emotia. Cea mai rea situatie, pentru mine, inseamna o aparitie intr-o sala de concert magnifica, la un pian fantastic, cu un dirijor cu care lucrez minunat, cantand o muzica extraordinara, cu un public format din cunoscatori, iar eu… nu sunt in forma.
– Cunoasteti pianisti romani?
– Am cunoscut la Paris si m-am imprietenit cu Radu Lupu, cu care am cantat, luna trecuta, in acelasi concert, la Pittsburg. Este fantastic. Il consider unul dintre cei mai mari pianisti in viata. Apoi, scoala pianistica romaneasca este celebra.
– Ati reusit sa vedeti cat de cat Bucurestiul?
– Foarte putin. Mi-a placut insa pentru ca mi se pare ca seamana cu un oras din Italia meridionala. Cred ca o data cu intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, orasul va deveni minunat, pentru ca are pontential. M-a frapat faptul ca, spre deosebire de Rusia, aici sunt mult mai putine vestigii ale comunismului. De exemplu, la Moscova, cand te intorci acasa, trebuie sa te gandesti daca blocul in care locuiesti este al cincilea sau al saselea pentru a-l putea recunoaste. Aici, cladirile au personalitate.
Robin Renucci
Numai cuvintele si muzica, numai cuvantul si gandurile
– Sunteti un cunoscut actor de teatru si de film. Nu stiam insa ca faceti si regie. Este pentru prima oara?
– De fapt, nu fac regie. La Bucuresti am venit numai eu si pianistul. Nu si persoana care a realizat regia. Am fost deci obligat sa preiau aceasta parte a spectacolului.
– Dar adaptarea textului?
– Acum cativa ani am citit acest text la Casa Iudaismului, in Franta. N-am adaugat nici macar un cuvant textului scris de autor. Am extras cuvinte din carte care permit comentarea imaginilor din spectacol. Imaginile povestesc mai mult decat romanul. Am extras cuvintele care pun mai bine in valoare imaginile sugerate de autor.
– Cine a initiat colaborarea actorului cu pianistul?
– La un festival de la Perpignan, organizatoarea mi l-a prezentat pe Mikhail Rudy si am simtit imediat dorinta de a lucra impreuna, pentru ca intelege perfect lumea teatrului si posibilitatile contopirii cuvantului cu muzica.
– Am inteles ca ati prezentat acest spectacol de mai multe ori.
– Am avut un prim spectacol in Franta, la Perpignan, apoi am citit textul de mai multe ori la Casa Iudaismului, pentru a-l putea intelege mai bine. Asta se intampla cu o jumatate de an inaintea filmului lui Roman Polanski. Este un dialog intre cuvant si muzica. Cand cuvantul atinge maximum de emotie, muzica preia mesajul. Este vorba, de fapt, despre simplitatea singuratatii. Despre un om care se gandeste, vorbeste si isi aminteste muzica pe care a cantat-o in tineretea sa. Cunoastem destul de putin povestea acestui om, Wladyslaw Szpilman, un mare muzician, o persoana foarte importanta in Radioul polonez. Este, in acelasi timp, un excelent interpret al Nocturnelor lui Chopin, care a fost intrerupt in timpul concertului de prima explozie a razboiului in Varsovia, Nocturna de atunci reluand-o sase ani mai tarziu. O situatie extrem de emotionanta, pe care am vrut sa o transmit cu un minimum de mijloace. Un vechi taburet, un fotoliu vechi, un pian vechi. Am vrut sa ramana numai cuvintele si gandul care sa-l determine pe spectator sa inteleaga construindu-si propriile imagini.
– Rezultatul este o concentrare a emotiei?
– Nu stiu. Eu ma consider numai slujitorul unei gandiri. Si mi se pare ca spectatorul de teatru trebuie sa-si creeze propriile imagini intr-un spectacol, mai curand decat sa accepte niste imagini gata facute, care il obliga sa inteleaga lucrurile. In felul acesta, el devine mai constient, creste din punctul de vedere al personalitatii.
– Ieri seara ati recitat in cadrul oratoriului Regele David al lui Honegger. Aceste spectacole de cuvant si muzica reprezinta o alta modalitate de exprimare in comparatie cu spectacolul de teatru traditional?
– Dupa cum stiti, abordez ambele modalitati. Fac si teatru pentru televiziune, si film de televiziune. Dar sunt foarte legat de muzica, pe care o iubesc si cred ca, in zilele noastre, spectacolele care unesc cuvantul si muzica, intalnirea dintre actor si muzician sunt extrem de importante, pentru ca imbogatesc ambele categorii.
– Ati colaborat cu regizori celebri de teatru si film. Ati avut preferinte pentru unii dintre ei?
– Desigur, te atasezi de unii dintre ei. Dar am avut sansa de a-mi putea alege intotdeauna rolurile. Si intotdeauna ultimul film pe care l-am turnat este cel care imi place cel mai mult. Am terminat recent un film realizat de Jean-Pierre Mocky, Le tueur sans gage, am lucrat in filmul The Dreamers, recent turnat de Bernardo Bertolucci, care este un excelent regizor si care imi place pentru ca este foarte precis, asa cum Claude Chabrol imi place pentru ca este amuzant, agreabil si intra in joc…
– Ce stiti despre teatrul romanesc in afara de Eugen Ionescu?
– Il cunosc pe Lucian Pintilie si cateva dintre operele sale. Consider ca exista o inegalitate intre dragostea pe care romanii o poarta limbii franceze si Frantei in general si relatiile de schimburi culturale dintre cele doua tari. Este nevoie de aceste schimburi pentru a afla mai multe despre cultura si artistii din Romania, tara care este importanta din acest punct de vedere si care are actori, regizori, scriitori care merita sa fie mai bine cunoscuti. Cred ca am putea vorbi despre o ingratitudine a francezilor sub acest aspect. Din dorinta de a lega relatii mai stranse cu teatrul romanesc si pentru ca organizez acum, in Franta, un fel de festival in care invitam actori din toate tarile, am vizitat Universitatea de Teatru de la Bucuresti pentru a invita artisti tineri la aceste manifestari.
– Ce proiecte aveti in viitorul apropiat?
– Pregatesc un spectacol pentru Festivalul de Toamna de la Paris, un festival eclectic. Imi place pentru ca in Franta publicul este -inecat- in cultura de masa si nu mai reuseste sa recunoasca imaginile pe care i le propui. Voi lucra deci asupra acestui aspect, al iluziei in teatru si al minciunii teatrului, care constituie de fapt nobletea acestei arte. Doresc sa vorbesc despre ele realizand un spectacol in jurul prestidigitatiei, cu un celebru prestidigitator francez care are acum 80 de ani si care va explica modul cum realizeaza toate trucurile sale. Va fi o combinatie de text si imagine, care sa permita spectatorului sa se intoarca la actul teatral foarte simplu, care inseamna autor, actor, spectator, reuniti prin povestea pe care vor sa o spuna. Spectatorul trebuie sa participe, sa inteleaga cum se face acest lucru si nu numai sa primeasca ceea ce i se da. Poate fi recuperata in felul acesta emotia, a carei disparitie inseamna disparitia vietii. N-am avut niciodata incredere in ideea ca spectatorul vine la teatru ca sa uite.
– Cum v-a venit ideea acestui spectacol dupa Szpilman?
– Am citit romanul Pianistul inca inainte de aparitia lui in librarii si am remarcat forta intalnirii intre ofiterul german si pianistul evreu, care merge mult mai departe decat existenta ghetoului, a genocidului. Este nu atat un strigat impotriva razboiului si a suferintei, cat dorinta de a povesti suferinta, de a spune: -Iata, am trait toate acestea, am intalnit de asemenea un german care iubea muzica si care nu numai ca nu m-a omorat, dar mi-a salvat viata…-. Aceasta parcurgere fara ura, fara violenta a faptelor de catre un om care vorbeste despre muzica si despre gestul unui german este un foarte important mesaj de pace. Romanul nu este unul al urii sau al disperarii, ci al vietii. Eroul a trait in oroare, dar stie ca viata este frumoasa. Si aceasta dorinta de revenire la viata trebuie regasita intotdeauna. Pentru ca dupa ghetoul din Varsovia au urmat altele: Pol Pot, Cambodgia, Rwanda, tarile din Est le-au cunoscut. Ele nu trebuie uitate niciodata. Dar pentru a le reaminti, nu este nevoie de ura. Am vrut sa repovestesc aceste lucruri mai ales pentru tineri. Nu este istoria unui personaj care se plange, ci a unuia care povesteste viata.
– Veti mai juca spectacolul?
– Desigur, in Franta. Am avut sansa intalnirii cu Mikhail Rudy, care este un foarte mare pianist, un virtuoz al muzicii lui Chopin. Vom da in continuare spectacolul, fara decor aproape. Numai cuvantul si muzica.
