In aceasta vara, regizorul Paul Calinescu ar fi implinit 100 de ani. Doar doi ani au lipsit ca sa-l sarbatorim in viata la acest centenar. A trait 98 de ani, pana in anul 2000, deci ii putem spune, fara teama de a gresi, -un regizor cat veacul-. A lasat in urma lui filme care au contribuit in mare masura la ridicarea edificiului cinematografic national. Sa ne reamintim la acest centenar cateva dintre aceste -borne- ale unei biografii artistice bogate si complexe.
In postfata amintirilor cinematografice ale regizorului Paul Calinescu (stranse in volum, sub titlul -Proiectii in timp- la Editura Sport-Turism in 1982), Ecaterina Oproiu fixa locul regizorului in ansamblul – si momentul – filmului romanesc: -Paul Calinescu, impreuna cu Jean Georgescu si Jean Mihail au format un triumvirat (pentru cinematograful nostru) istoric. Ei au fost punctul de plecare al noii noastre cinematografii. Ei sunt principalii depozitari ai secretelor unei bresle urmarita de nesansa, dar niciodata resemnata. Desi abia quadragenari in *44, ei erau deja vechea garda, trasatura de unire intre un trecut din cale afara de oropsit si un viitor care se declara luminos, dar lumina lui apartinea inca unei nebuloase-. Intrarea in cinematograf a regizorului Paul Calinescu s-a petrecut destul de tarziu, dupa implinirea varstei de 30 de ani, cand a realizat primele documentare, printre care Bucuresti, orasul gradinilor, Expozitia industriala, Viata studentilor de la Oficiul National de Educatie Fizica (O.N.E.F.), Eforie-plaja. Regizorul evoca astfel primii pasi spre film, in volumul -Proiectii in timp-: -Pasiunea pentru teatru si arta cinematografica o aveam, asadar, de mult, din copilarie. Ea s-a consumat intre joaca si curiozitate, ramanand insa nealterat interesul. Scoala o terminasem. Depasisem si limitele facultatii. La intoarcerea in tara am aflat de la fratele meu ca un alt bun prieten al nostru, inginerul Dumitru Don, isi cumparase un aparat de filmat de format redus, pentru amatori, si turna metri de pelicula din simpla si marea sa placere. De aceasta data n-am mai rezistat. Repede, o vizita la Don. Cele vazute m-au cucerit pe loc. Misterioasa imagine in miscare si perspectiva de a putea face si eu film cu mijloacele mele m-au tulburat. Ceva se nascuse. Adanc si definitiv ma logodisem cu un vis: sa fac film-. A fost o logodna trainica: a durat o viata.
Marele moment cinematografic interbelic din biografia artistica a lui Paul Calinescu a fost filmul Tara Motilor din 1938. Pana atunci, regizorul Paul Calinescu avusese o serie intreaga de initiative importante, lansase un jurnal de actualitati (care avea sa produca, intre 1937 si 1942, 135 de episoade), infiintase un serviciu cinematografic in cadrul Oficiului National de Turism (care va deveni, in 1938, Oficiul National Cinematografic) si realizase alte cateva documentare, printre care Colturi din Romania (un -ghid cinematografic- menit sa deschida ochii Europei spre spatiul carpato-danubiano-pontic) si Bucuresti – orasul contrastelor, un film -de suflet- (chiar daca ideea din titlu era destul de riscanta in epoca). Efectiv, regizorul filma Capitala ca pe o fiinta iubita: cladiri foarte bine cunoscute bucurestenilor (unele azi disparute) – Ateneul Roman, Sala Dalles, blocul Scala, blocul Aro, coltul strazii Wilson – sunt -stalpii de sustinere- ai unui univers citadin care provoaca azi, vrand-nevrand, surasuri nostalgice: trasurile cu muscali tepeni, floraresele ratacite printre cosuri de trandafiri si crizanteme, oltenii cu cobilite, lustragiii aflati la tot pasul, forfota Lipscanilor, vitrinele Caii Victoriei, reclamele de pe bulevardul cinematografelor, dantelaria bisericii Stavropoleos, tramvaiele cu platforme aerisite, cafeneaua Corso, cheiul Dambovitei, flancat de tarabe, Edenul Cismigiului, fantana Mioritei si, dincolo de toti si de toate, contrastele, ca un leit-motiv al discrepantelor social-politice ale epocii. De la Bucuresti – orasul contrastelor la Tara Motilor n-a mai fost decat un singur pas. Regizorul a izbutit o performanta rara: s-a familiarizat atat de bine cu lumea Apusenilor, incat a transformat si Tara Motilor intr-o tara -de suflet-. Timpul, deceniile au sublimat emotia artistica pe care o degaja filmul. Munca in cetatea aurarilor de la Bocsa, majestuoasele coloane de bazalt (ca niste -uriase tevi de orga-) de la Detunata, peisajele frigului vesnic din ghetarul Scarisoarei, sarbatoarea veche de mai bine de 1.000 de ani a -targului de fete- de pe Muntele Gaina, lungile caravane de carute cu coviltire transportand ciubere, cercuri si buti, peisajele invaluite intr-un abur de tristete ale Apusenilor, – toate acestea devin secvente emblematice pentru universurile de viata, de gand, de munca, de dor, cercetate de cineasti. Indeosebi emotionante sunt amintirile celor trei batrani din Vidra care l-au cunoscut in copilaria lor pe Avram Iancu: fara nici o exagerare, avem de-a face cu un -cine-verite- protocronic: este vorba despre o -filmare prin surprindere-, cei trei batrani povestesc liber, sponton, fara sa stie ca sunt filmati, intamplarile cunoscute de ei. Cu Tara Motilor, Paul Calinescu obtinea, in 1939, premiul pentru film documentar la exigentul festival venetian.
Avea sa recidiveze, peste numai trei ani, cand un alt documentar al sau, Romania in lupta contra bolsevismului, era, de asemenea, premiat la Venetia. Despre acest film din 1942 vorbeste insusi regizorul, peste cinci decenii, cand pelicula a iesit, practic, din -arest-: -Filmul s-a facut in mai putin de o luna de zile, in a doua parte a lunii august 1941. Am ales si montat intr-o structura gandita artistic, imagini semnificative ce aparusera initial in jurnalele de actualitati editate pana atunci. N-am avut un scenariu scris, dar am avut filmul in inima, in suflet, in sange pot spune. Am lucrat la el cu entuziasmul care era al intregii tari, cu convingerea ca aceasta sinteza cinematografica trebuie sa ramana pentru viitorime un document istoric al luptei noastre pentru dreptate si adevar. L-am montat eu personal, cu voluptate, cu dragoste patimasa, trecand prin mana si ochiul meu kilometri intregi de pelicula impregnata de o realitate cu adevarat dramatica si careia trebuia sa-i redau prin montaj, temperatura momentului, atmosfera tensionata si vibranta a acelei inclestari deopotriva dureroase si sublime care a fost razboiul sfant pentru eliberarea pamanturilor stramosesti, a fratilor nostri adusi in robie de imperialismul rosu, primitiv si lacom-.
Paul Calinescu avea sa joace un rol important si in cinematograful romanesc postbelic, asa cum sublinia Ecaterina Oproiu in pasajul citat la inceputul acestor randuri. Lung metrajele sale au adus, fiecare, cate o noutate, in peisajul cinematografiei nationale. Rasuna valea a fost primul film -de santier-. Desfasurarea a fost prima ecranizare dupa opera literara a lui Marin Preda. Pe raspunderea mea a insemnat reabilitarea unui gen uitat: comedia muzicala. Porto-Franco a adus pe ecran o lume insolita, cum a fost aceea din -Orasul liber- Sulina in epoca respectiva. Titanic Vals a valorificat o comedie -clasica-, cu sprijinul unor mari comedieni. Despre aceste filme s-a mai vorbit, ele sunt -fata vazuta- a operei lui Paul Calinescu. Am preferat sa vorbesc in randurile de mai sus despre -fata nevazuta- a unei filmografii – cum spuneam la inceput – bogate si complexe, nascuta dintr-o mare si neobosita iubire de film.
