70 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga
La 27 noiembrie 1940, lângă pădurea Strejnic din jud. Prahova, era asasinat Nicolae Iorga, personalitate deosebit de complexă, un reper al culturii noastre și, cum afirma acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, „o prezență de excepție în viața națiunii și un dăruit către țara sa“. Avea 60 de ani… Rămâne în memoria noastră ca un reper câtă vreme „istoricul a fost dublat de bărbatul de stat și omul politic, de ziarist, de poet și de dramaturg și, mai ales, de marele însuflețitor al poporului său, necontenit prezent, aflat în centrul evenimentelor, de fapt al procesului de consolidare și desăvârșire a României. El s-a identificat cu România, a luptat cu o uriașă putere de dăruire pentru împlinirea aspirațiilor naționale, dar în același timp a fost și un savant al umanității, cel care i-a înțeles ca puțini alții problemele în vremuri de extraordinară tensiune, în timpul Primului Război Mondial, dar și al celui de al Doilea Război Mondial“. La 70 de ani de la tragica dispariție a lui Nicolae Iorga, în Aula Academiei Române a avut loc o sesiune comemorativă în cadrul căreia au prezentat comunicări: acad. Dan Berindei – „N. Iorga astăzi“; acad. Al. Zub – „Un istoric al vieții: N. Iorga“; acad. Ștefan Ștefănescu: „Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul“, și prof. univ. Vasile Pușcaș – „Nicolae Iorga și contemporaneitatea istoriei“.
Recapitulând pe scurt biografia, vom spune că la 19 ani și-a luat examenul de licență și unul dintre examinatori aprecia că era „un adevărat fenomen și ca memorie, și ca putere de judecată“. La 23 de ani a devenit, prin concurs, profesor la Universitatea din București, și la 26 de ani era membru corespondent al Academiei Române. Cariera strălucită din țară a fost încununată de recunoașterea internațională, fiind distins cu numeroase titluri academice și prețuit de mari personalități ale timpului. Evocând cariera politică, acad. Dan Berindei a vorbit despre partidul pe care l-a înființat și mai ales de activitatea sa parlamentară, urmărită și apreciată de români, el „exprimând un nețărmurit patriotism și cinste“. Mai presus de toate, N. Iorga este un mare istoric „înzestrat cu însușiri native excepționale, întemeiat pe o formație profesională de înalt nivel și aproape unic, cunoscător a numeroase limbi străine, pasionat cercetător al depozitelor arhivistice și cititor sârguincios și neobosit al unei largi palete de lucrări, cu talentul de a descoperi filoanele neprețuite ale unor informații ignorate de alții și, mai ales, cu darul dumnezeiesc, întemeiat pe cunoștințele sale excepționale și pe o memorie prodigioasă realizând reconstituiri ale momentelor și personalităților istorice de o neprețuită valoare“. Așa s-a făcut că a lăsat moștenire o operă copleșitoare însumând peste o mie de volume și 12.755 de articole. Din opera sa istorică amintim doar „Studii și documente cu privire la istoria românilor“ (25 de volume), „Istoria românilor“ (zece volume), „Istoria lui Mihai Viteazul“. Un domeniu de predilecție al studiilor sale a fost istoria universală, dintre care l-au consacrat printre marii istorici ai timpului și stau mărturie, între altele, cele patru volume „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, „The Byzantine empire“ și celebra „Byzance après Byzance“. Savantul francez Jérôme Carcopino scria „în viziunea sa, istoria universală este însuflețită în tablouri de epopee, ca un imens teatru în care regizorul – genialul istoric – îndrumă desfășurarea jocului, îi înțelege pe fiecare dintre cei implicați, îi pune pe toți în legătură și deduce învățăminte neașteptate, deschizătoare de nebănuite și adesea splendide perspective“. Spre a-i întregi imaginea vom aminti dintre dramele istorice „Învierea lui Ștefan cel Mare“, „Tudor Vladimirescu“ și „Doamna lui Eremia“, la care se adaugă lucrările memorialistice „Oameni care au fost“ și „O viață de om, așa cum a fost“. Și încă ar mai trebui să notăm volumele „Istoria literaturii române în secolul al XVIII“, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului“.
Viața, cel mai bun învățător
Prin toate, Nicolae Iorga, s-a spus, „și-a împletit numele cu istoria însăși“ și, sintetizând toate ipostazele personalității sale, acad. Al Zub a subliniat imaginea „de mesianic preocupat să redea poporului său demnitatea de odinioară și să-i asigure forța combativă pentru viitor“. În permanență a acordat „prioritate realului“ pentru că „pleacă de la existența reală și se întoarce mai îmbogățit, cu spiritul îmbogățit de la dânsa“. Aceasta pentru că, așa cum însuși scria, „viața ce se desfășoară este cel mai bun învățător pentru a se putea desluși viața a cărei desfășurare s-a isprăvit“. Spunea că „istoricul e un bătrân al nației sale“ și, dezvoltând ideea, acad. Al. Zub adăuga că istoricul are datoria de a-și asuma un rost mai înalt, „acela de făclier, de îndrumător, rost pe care N. Iorga l-a întruchipat ca nimeni altul, identificându-se pe mai multe planuri cu nevoile poporului său și devenind purtătorul de cuvânt cel mai autorizat al acestuia“.
Încă din timpul vieții, D. Anghel scria că N. Iorga e o personalitate care a început prin a fi populară și va sfârși prin a intra în legendă. Așa a fost și prin tragicul sfârșit pe care îl presimțise când, în poezia „Brad bătrân“, scria: „A fost tăiat un brad bătrân/ Fiindcă făcea prea mută umbră/ Și-atuncea din pădurea sumbră/ S-a auzit un glas păgân…/ Moșneagul stând pe culme drept,/ A fost la drum o călăuză/ Și-n vremea aspră și ursuză/ El cu furtunile-a dat piept“. Nici posteritatea nu a fost dreaptă, pentru că a intrat într-u con de umbră și în regimul antonescian se vorbea despre el mai în șoaptă. Regimul comunist, sublinia acad. Al. Zub, i-a „excomunicat viața și opera cu totul pentru a o recupera apoi unilateral și deformat sub dictatura ceaușistă“. Cu amărăciune notăm că „se face că, după atâta timp de la stingerea prodigiosului cărturar, nu dispunem încă integral de opera sa, prin reeditare sistematică, nici măcar de o selecție rezonabilă“. Dar, „trecutul e un patrimoniu inalienabil, a cărui valoare în fiece clipă ne dă capacitatea de a-l actualiza. El îndeamnă la continuitate și concordanță în aceeași măsură în care invită la renovație curajoasă. A-l valorifica optim este a spori corespunzător resursele clipei de față. E un gând rezonabil în toată opera lui N. Iorga, un gând a cărui valabilitate e fără îndoială perenă. Nimeni nu a elogiat mai stăruitor și mai entuziast ca el fapta bună, fie aceasta produs individual sau colectiv. A subsumat-o moralei, interesului general al comunității atente la nevoia de autodepășire. El însuși a fost, putem spune, un frenetic al faptei, un ctitor de vocație, un apostol preocupat să-și pună de acord gândul cu fapta într-o epocă nu tocmai dispusă a le stimula concordanța“. La șapte decenii de la tragica sa dispariție rămâne, asigură acad. Dan Berindei, „un model de cărturar, al unui cărturar dăruit domeniului său și mai ales țării sale… un învățător, un apostol al românității, dar totodată un pledant pentru larga înțelegere umană, pentru conlucrarea cu celelalte națiuni“. A fost și rămâne o personalitate de reper pentru conștiința noastră, la care de câte ori revenim ne îmbogățim mintea și sufletul și, în momente grele, dobândim puterea de a merge mai departe, reînnoindu-ne speranțele.
