Intr-o Aula a Academiei cu putina lume, s-a desfasurat ieri, cu oarecare intarziere, aniversarea centenarului nasterii lui Zaharia Stancu. Scriitorul, jurnalistul, presedintele Uniunii Scriitorilor pentru mai multa vreme au fost rememorati de cativa confrati care l-au cunoscut si care au dorit sa puncteze locul in istoria literaturii romane si a vietii scriitoricesti a acestui personaj special, -inteligent si mefient, iesit din aristocratia taraneasca-, cum il definea, in alocutiunea sa, acad. Eugen Simion. Nascut in 1902 in comuna Salcia, intr-o familie de tarani, Zaharia Stancu avea sa cunoasca, in egala masura, rigorile saraciei si laurii gloriei, timpurile pe care le-a trait l-au coborat si l-au inaltat, iar cel care i-a urmat l-a asezat, mai mult sau mai putin pe drept, la colt.
Ajuns tarziu in lumea intelectuala, tanarul Stancu s-a afirmat initial ca poet si jurnalist. Jurnalist democrat, in anii *30-*40, a carui pana polemica era recunoscuta, admirata si temuta. Drumurile i s-au asternut intre ziarul Azi, Lumea Romaneasca, dar si Gandirea, iar directetea exprimarii ideilor l-a dus, o vreme, in lagarul de la Targu-Jiu. 1945 a insemnat pentru copilul de taran sarac, impatimit de dreptate sociala, trecerea la un alt statut. Devine membru al partidului comunist, iar proza lui autobiografica, in care compromisul isi face loc nu o singura data, serveste perfect ideologia momentului. Apreciat, onorat, cu cartile (mai ales Descult) traduse in multe limbi straine, devine presedintele Uniunii Scriitorilor. Un presedinte despre care oamenii isi aduc aminte cu inima impacata. Un presedinte care a scris Descult, dar care era caracterizat drept unul ditre -ultimii boieri-, daca nu chiar ultimul.
De 12 ani incoace a fost, in cel mai bun caz, ignorat. Ignorare posibila datorita operei lui inegale, din cauza implicarii lui in politica comunista. In 2002 (anul centenar, de fapt), Editura Gramar a publicat doua volume Zaharia Stancu: unul de poezie originala, celalalt de traduceri din lirica lui Esenin, semnate de el. Restituirea poetului Zaharia Stancu a fost binevenita, pentru ca poezia este prezenta nu numai in versurile, dar si in proza acestui autor, de la Padurea nebuna la Ce mult te-am iubit sau Uruma, pentru a cita numai titlurile cele mai reprezentative din acest punct de vedere.
Retrasand portretul unui om care a jucat un rol important nu numai in viata breslei scriitorilor, dar si in literatura de dupa 1945, presedintele Academiei, acad. Eugen Simion, sublinia: -A aparat cat a putut si cum a putut ideea de scriitor. Imi placea acest personaj inteligent si mefient iesit din aristocratia taraneasca… Opera sa este uneori dramatic de inegala: nu de putine ori conformista, ideologizata in exces si stereotipa. Dupa opinia mea, el este insa un mare scriitor, pentru ca multe dintre naratiunile lui rezista si azi. Exista un stil Stancu in proza. Exista o extraordinara poezie si exista o lume pe care numai el a imaginat-o in opera literara-.
S-au evocat, o data cu personalitatea lui Zaharia Stancu, vremurile de atunci, mai ales in legatura cu functia sa de presedinte al Uniunii Scriitorilor. Au fost amintite eforturile lui de a-i apara pe scriitorii neacceptati de regim, de a obtine recunoasterea unui statut demn al scriitorului. Cu patos uneori, cu nostalgie, ca in cazul unui alt scriitor, si el, cu ceva timp in urma, presedinte al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, care si-a structurat interventia pe trei directii: Stancu – diarist, Stancu – ziarist si Stancu – presedinte. Cu tonul metaforic al evocarilor circumstantiale si aniversare, atat de mestesugit rasucite de Fanus Neagu, cu dorinta doctei plasari a scriitorului in context la Mihai Cimpoi, venit de la Chisinau special pentru acest eveniment.
Am lasat la urma interventia actualului presedinte al Uniunii Scriitorilor, cunoscutul prozator Eugen Uricaru, pentru ca ni s-a parut abordarea cea mai lucida, mai profunda a operei si omului Zaharia Stancu, a autorului unor romane de mare sensibilitate, in care romantismul si forta trairilor se impune, si care, indiferent de inegalitatile operei considerate in intregul ei, formeaza o epica vasta, pitoreasca si, desigur, de neignorat. Si daca Fanus Neagu il numea ieri pe Zaharia Stancu -un Leu de Persia- si -un cavaler al ordinelor morale-, afirmatie mai putin hazardata decat s-ar putea crede la o prima vedere, Eugen Uricaru a relevat -aerul Romaniei normale- pe care Zaharia Stancu l-a purtat in plamani, in toate etapele vietii sale.
S-au implinit deci 100 de ani de la nasterea lui Zaharia Stancu. Fie ca ne place sau nu opera lui, fie ca putem trece sau nu cu vederea pozitia lui politica si sociala de dupa razboi, nici mai accentuata, nici mai atenuata decat a multor alti scriitori ai vremii, el ramane totusi, atat pentru scrierile fictionale, cat si pentru pamfletele lui, un nume al istoriei literare romanesti. Poate, nu numai la momente aniversare.
