Convorbire cu acad. Bogdan Simionescu,
directorul Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“
Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ al Academiei Române, de la Iași, se bucură de o vizibilitate deosebit de bună în comunitatea științifică națională și internațională. O ilustrează și cele două mari manifestări științifice, desfășurate de curând și care, atestând încă odată excelența Institutului, reprezintă adevărate repere în viața științifică națională și internațională. Mai întâi, cea de a XI ediție a Conferinței de Chimie a Coloiziilor și Suprafețelor.
A fost un eveniment științific major, organizat pentru prima oară la Iași. Conferința a fost deosebit de interesantă din punct de vedere științific pentru că tematica este modernă, am abordat-o și noi în ultima vreme și doream să aflăm de la sursă, de la oameni de știință mari care lucrează în acest domeniu, ultimele noutăți și rezultate. Totodată, am vrut să ne „confruntăm“ prezentând și rezultatele noastre.
Pentru nespecialiști, despre ce este vorba?
Este vorba despre modificări de suprafață ale unor materiale, fără afectarea proprietăților intrinseci ale materialului. De exemplu, un material care nu absoarbe apa poate fi transformat într-unul care absoarbe apa; sau unul care nu poate fi colorat cu ușurință devine un material care se colorează extrem de ușor – și exemplele pot continua. Pe lângă aceasta, este vorba de investigarea substanțelor coloidale.
Se știe că în cercetarea științifică noutățile nu apar atât de ușor, ca și cum am da un „click“, și nici nu sunt atât de spectaculoase cum sunt cele din tehnologie, bunăoară. Fiecare noutate presupune muncă, adesea anonimat. ?ê?£i totuși datorită acestor eforturi este posibil mersul înainte.
Cum e drumul spre noutate în știință?
Fiecare noutate presupune foarte multă muncă, eforturi umane și materiale, timp. Chimia coloizilor și suprafețelor s-au dezvoltat în ultimele decenii semnificativ și aproape au devenit domenii de sine-stătătoare. Este vorba de impactul lor asupra unor ramuri industriale diferite – de la industria medicamentelor până la industria alimentară sau a construcțiilor.
Dar drumul de la cercetare la aplicarea rezultatelor?
Drumul întotdeauna este lung și în România este mai lung decât în alte părți pentru că industria chimică românească, care înainte de 1989, împreună cu industria petrochimică, aduceau 40 – 45% din valuta țării, acum nu aduc aproape nimic, și asta pentru că, de fapt, ele practic nu mai există. Pot să vă dau date precise pentru că am realizat un studiu pentru Ministerul Educației Naționale. 87% dintre agenții economici care au drept obiect de activitate producerea sau prelucrarea de produse chimice sunt microîntreprinderi, cu până la nouă lucrători. Numai 0,52% dintre agenții economici cu profil chimic sunt întreprinderi cu peste 249 de angajați. Puterea financiară a acestor micro-agenți este limitată și ei nu sunt interesați de introducerea unor tehnologii sau produse noi.
?ê?£i dacă ne gândim la investiția necesară pentru cercetarea științifică înțelegem și de ce.
De multe ori am auzit spunându-se: informaticienii au succes, faceți ca ei! Da, dar în informatică ai nevoie de un calculator bun și de un cap bun. Poți să lucrezi la birou, dar și acasă. În chimie, chiar dacă produci cremă de ghete (să presupunem) e nevoie de investiții mari pentru materii prime, instalații complexe și scumpe, curent electric, purificarea apelor reziduale, respectarea numeroaselor restricții referitoare la mediu și protecția muncii, ș.a.
Nu aveți senzația că lucrați cumva în zadar, chiar dacă sunteți într-o permanentă comunicare cu rețeaua științifică europeană și mondială?
Nu. Am speranța că într-o zi ne vom trezi și vom realiza că nimic nu poate merge când industria chimică nu merge. Chimia este implicată în industria alimentară, de medicamente, în construcții, energie, protecția mediului, sănătate, transport… Nu se poate fără chimie și va trebui să se înțeleagă asta, sau ne întoarcem în epoca primitivă.
Vi se poate spune că acum suntem în criză…
?ê?£tiu ce au făcut marile state europene în criz?ç?¢. În Germania, Marea Britanie, Olanda pe primele locuri pe lista de investiții este chimia. În ciuda crizei, acolo se investește în chimie, în cercetare, în învățământul chimic, tocmai pentru că se așteaptă ca ieșirea din criză să fie accelerată prin contribuția chimiei.
În urmă cu câteva zile, la București și Iași s-a desfășurat cea de a șasea ediție a Simpozionului internațional Cristofor Simionescu care, ținând seama de preocupările distinsului academician care a și pus bazele școlii românești de chimie macromoleculară, e subintitulat „Frontiere în știința macromoleculară și supramoleculară“. O manifestare reper dacă ținem seama de participanți, profesori și oameni de știință de prestigiu, unii laureați ai Premiului Nobel. E un domeniu cu o dinamică alertă, de la care se așteaptă mult, de aceea e util să aflăm cum sunt aceste „frontiere“?
Acad. Cristofor Simionescu este părintele științei polimerilor din România. A început să lucreze în 1948, când apărea știința macromoleculelor, întâi cu polimeri naturali, apoi cu cei sintetici. După dispariția lui, profesorul Virgil Percec de la Universitatea din Pennsylvania, SUA, care i-a fost elev și care, după părerea mea, este savantul român din străinătate cu cea mai mare vizibilitate științifică – și cu puțin noroc va fi laureat al Premiului Nobel în următorii ani – a propus organizarea acestui simpozion.
Fostul discipol are un adevărat cult pentru acad. Cristofor Simionescu și ne-a fost limpede tuturor participanților după portretul științific, intelectual și moral pe care l-a făcut în deschiderea simpozionului Profesorului său, urmat de o cronică a edițiilor precedente.
Exact, și el este și co-organizatorul simpozionului. De fiecare dată vin la simpozion zece oameni de știință din toată lumea și e interesant că unii dintre ei așteaptă trei-patru ani pentru a face parte din echipă. ?ê?£i toți aceștia prezintă conferințe în prima zi în Aula Academiei Române, la București, într-un adevărat maraton. Lucrările se desfășoară apoi la Iași, timp de două zile. Anul acesta au fost doi cercetători de la Harvard, doi de la Philadelphia, unul din Tokio, câte unul de la universitățile din Aachen și Würzburg, Germania, unul de la Institutul Max Planck din Potsdam, unul din Rehovot, Israel, și unul de la Warwick, Marea Britanie. Întotdeauna vin savanți de primă mărime, pe care nu-i mai aduce nimeni în același timp, împreună, și de aceea cred că este cea mai importantă manifestare științifică din România. Faptul că a fost a șasea ediție arată seriozitatea cu care a fost gândită și organizată.
Revenim la tematica simpozionului care pentru nespecialist sună foarte frumos. Ce fel sunt aceste frontiere și ce este dincolo de ele?
Sunt frontiere extrem de flexibile. De exemplu, la nivelul proteinelor există patru nivele de organizare: structura primară – pe care o putem scrie pe tablă ca o linie de aminoacizi, o structură secundară, o structură terțiară cu o organizare superioară și, în sfârșit, structura cuaternară. Numai dacă există toate cele patru tipuri de structuri – de la cea mai simplă la nivelul de organizare cel mai înalt – proteinele își îndeplinesc rolul lor; dacă nu, sunt doar materie moartă. Ideea chimiei macromoleculare, dezvoltată printre alții și de dr. Virgil Percec, este de a împinge chimia macromoleculară din ce în ce mai mult spre biologie, medicină, spre știința materialelor. Acest simpozion este gândit în acest mod. De fapt, fiindcă tot am vorbit de premiile Nobel, foarte multe dintre cele acordate pentru chimie au fost acordate unor oameni de știință din biologie sau fizică, și invers. Această îmbinare între domenii, ca și domeniile interdisciplinare, sunt foarte importante în știința modernă.
Flexibilitatea acestor frontiere este dată de faptul că un fenomen sau un proces poate fi cunoscut mai bine când e studiat din mai multe perspective?
Cu siguranță, și cu cât ne apropiem mai mult de procesele care se desfășoară în natură, cu atât câștigul de cunoaștere va fi mai mare.
De la natură primim marea lecție.
?ê?£i marele exemplu de care trebuie să ne apropiem. Vedeți, o uzină chimică produce anumite produse chimice, dar o face la temperaturi înalte, cu randament departe de 100%, în solvenți organici – deci toxici, prin procese cu consum mare de energie și de durată, cu formarea de produse secundare. Natura lucrează în mediul apos – deci în solvent netoxic, la temperatura obișnuită, randamentele sunt de 100%, viteza proceselor chimice este foarte mare și nu există produse secundare. Este procesul chimic ideal. Dacă am putea să-l reproducem pe scară mare în industrie, toți am avea de câștigat. ?ê?£i asta încercăm: să ne apropiem din ce în ce mai mult de procesele care se desfășoară în natură.
?ê?£i rezultatele de până acum?
Foarte multe dintre materialele pe care le folosim de câteva decenii bune reproduc structurile existente în natură. De exemplu, aripile avioanelor reproduc structura de tip fagure de albine care are o rezistență mecanică foarte bună și este ușoară. ?ê?£i se mai pot da multe exemple.
Elena Solunca Moise
