Trist, dar adevarat, publicul nostru de concert se lasa greu ademenit spre zona adancimilor de spirit, de simtire, ale valorilor muzicii de camera; nu ma refer la o orchestra anume, dar larma decibelilor – chiar atunci cand calitatea sustinerii discursului simfonic este indoielnica – prezinta atractiozitati si ofera delicii unui public traditional care este, de decenii, obisnuit sa vina la simfonicul saptamanii si mai putin spre muzica. Dat fiind turneul de concerte sustinute de orchestra, saptamana trecuta spatiile saptamanale obisnuite ale colectivului simfonic al Filarmonicii bucurestene au fost oferite, pe buna dreptate, muzicii de camera. Ma refer la cuplul cameral al unor recunoscuti maestri ai genului cum sunt violonisul Rudolf Fatyol si pianistul Remus Manoleanu; am audiat recitalul de duo-uri vieneze apartinand lui Franz Schubert, acest muzician, acest spirit al melodismului de esenta vocala, melodism pe care il recunoastem inclusiv in domeniul muzicii instrumentale camerale drept suprema implinire in demersul unuia dintre marile genii ale romantismului de inceput de secol XIX. Sonatinele pentru pian si vioara – in recitalul la care ma refer ne-au fost prezentate doua dintre cele trei, de asemenea Marele duo pentru vioara si pian, invedereaza situarea celor doua lucrari miniaturale in perimetrul clasic al genului; o anume cuviinta, de asemenea simplitatea formei, firescul expresiei, l-au facut pe compozitor sa situeze aceste lucrari in zona genului minor. Expresia insa este hranita de nobletea unui spirit pentru care naturaletea comunicarii melodice se constituie in conditia insasi a existentei in muzica. Sunt aspecte pe care cei doi muzicieni performeri le implinesc in sensul revelarii valorilor poetice, in egala masura de structura, tipice comunicarii muzicale camerale; atmosfera este colocviala, cea pe care o degaja tonul in adevar seducator al viorii lui Rudolf Fatyol, o sonoritate ce aminteste de farmecul insusi al rostirii vocale, atat de proprie melodiei schubertiene. La pian, Remus Manoleanu este muzicianul de excelenta insotire in domeniul genului cameral; stabileste cu claritate cadrul structurilor, dispune de un subtil simt al miscarii interioare a muzicii, initiativa sa muzicala – atunci cand nu o covarseste pe aceea a partenerului sau – este mobilizatoare, este stimulativa; marile lungimi – atat de captivante – ale evolutiei muzicale in Marele duo, au fost bine organizate, au fost conduse spre ceea ce putem considera a fi spatiul ordonator al gandirii clasice vieneze marcate de sensibilitatea romantica a expresiei camerale.
La Radio, pe de alta parte, spre bucuria unui public pe cat de tanar, pe atat de entuziast, in Studioul de Concerte din Str. Berthelot, a fost reluat ciclul recitalurilor solistice organizate de postul Romania Muzical, concerte sustinute sub genericul Generatia Mileniului III; este un ciclu destinat a pune in lumina valorile de exceptie ale tinerilor nostri muzicieni performeri, tineri care au depasit stadiul promisiunilor importante. Sunt tineri muzicieni care dispun de trecutul unei semnificative experiente competitionale desfasurate in plan national si international, sunt tineri ce intra treptat in circuitul vietii muzicale.
O asemenea prezenta este cea a tanarului pianist Matei Varga. Etaleaza, prin excelenta, figura performerului de mare spectacol; urmareste in egala masura spectacolul interior, dar si pe cel gestual al muzicii declamate elocvent, sustinute de gesturi largi la fel de spectaculoase, potrivite varstei elanurilor afirmative, varstei ferite de dubiile marilor intrebari. Studiile de Chopin opus 25, de asemenea Sonata a 7-a, opus 83 de Prokofiev au fost realizate pe directia unei bravuri pianistice de mare forta, au fost impresionante prin dozajul judicios al proportiilor dinamice, prin claritatea declamatiei pianistice. Impresionant devine in acest caz arsenalul resurselor timbrale, un colorit atent dozat in functie de valorile poetice ale muzicii, de consistenta espresiva a acesteia; ma refer la partea centrala – Andante caloroso – a sonatei compozitorului rus, ma refer la imaginea cantatoare a inspiratiei muzical poetice in unele dintre preludiile lui Frederic Chopin. Am in vedere natura comunicativa, de echilibrata introspectie, pe care o dezvolta Matei Varga in partea secunda, Arietta con variazioni, din marele opus beethovenian, ultima Sonata de pian a maestrului; ramane de patruns in continuare natura marilor interogatii pe care si le propune titanul de la Bonn in prima parte a acestei cutremuratoare si in egala masura inseninate, spre final, lucrari. Nu trebuie uitat, la cei douazeci de ani ai sai, Matei Varga se afla in plin proces al acumularilor ce se dovedesc, iata, a dobandi consistenta implinirilor de semnificatie. Numai cu cateva saptamani in urma a dobandit laurii unei prestigioase competitii sustinute in Portugalia, la Porto, iar cu un an in urma a fost declarat laureat al Concursului International -George Enescu- de la Bucuresti.
Are incredere in sine si dispune de un elan artistic ce il poate propulsa pe cararea marilor impliniri; caci muzicalitatea de care dispune Matei Varga este lucid orientata iar energia demersului artistic vizeaza culmile cele importante.
