15 ianuarie, ziua când în anul 1850, la Ipotești, se năștea Mihai Eminescu este oră astrală a istoriei noastre, pentru că, spunea Tudor Arghezi, „fiind foarte român, Eminescu este universal“. Parlamentul a aprobat, în anul 2010, prin Legea nr. 238 prin care ziua de naștere a poetului nostru național să fie Zi a Culturii Naționale. Inițiativa a fost a Academiei Române, a dlui. acad. Eugen Simion, președintele Fundației Naționale pentru ?ê?£tiință și Artă. În deschiderea sesiunii omagiale dedicată Zilei Culturii Naționale, desfășurată în Aula Academiei Române, acad. Ionel Haiduc, președintele celui mai înalt for de știință și cultură, a subliniat că „nu putea fi aleasă o dată mai potrivită ca Zi a Culturii Naționale decât ziua de naștere a poetului național … pentru ceea ce a însemnat Eminescu în cultura țării… nu doar că a contribuit enorm la formarea limbii române moderne, ci în opera sa dovedește că nu era străin de cunoștințele științifice de bază din vremea sa“. Procesul de globalizare aflat într-o inevitabilă desfășurare, implică, dincolo de efectele pozitive, un risc major – „pierderea identității și continuității popoarelor, definite prin limbă, tradiții, spiritualitate, care amenință cu dispariția dialogul între culturi și civilizații“. La noi, sublinia președintele Academiei Române, acest risc se manifestă prin: afectarea limbii române, ce duce, uneori la o adevărată „poluare“; neglijarea sau minimalizarea culturii naționale; extinderea culturii „coca-cola“; tratarea superficială sau deformată a istoriei naționale; marginalizarea culturii naționale; promovarea pseudoștiințelor în dauna științei adevărate, a unor pseudo-religii în dauna religiilor istorice. De altfel, în anul 2001, UNESCO a elaborat Declarația Universală despre diversitatea culturală cu moto-ul „Bogăția culturală a lumii constă în diversitatea sa în dialog“. Totodată, UNESCO a adoptat și un plan de acțiune din care reținem: salvgardarea moștenirii lingvistice, respectarea limbii materne, încurajarea învățării mai multor limbi de la o vârstă timpuri, formularea de politici și strategii de păstrare și îmbogățire a moștenirii culturale, îndeosebi a moștenirii intangibile a culturii orale, combaterea traficului ilicit de bunuri și servicii culturale. În încheiere, acad. Ionel Haiduc a subliniat: „Credem că, prin activitatea sa, Academia Română trebuie să fie garantul menținerii și promovării culturii naționale.“ În această generoasă deschidere tematică s-au înscris alocuțiunile susținute de acad. Eugen Simion, PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române și acad. Ioan Aurel Pop.
Un spirit lucid, un umanist european, un creator autentic
Consecvent preocupărilor sale, acad. Eugen Simion a făcut o analiză a naționalismului eminescian, necesară câtă vreme „scepticii de serviciu“ îi atribuie învinuiri de felul tradiționalist și nu universalist, reacționar și nu progresist, „nul ca gânditor politic“, precursor unor curente extremiste. Afirmații de acest fel arată că Eminescu încă „nu este bine citit“, nici bine înțeles și o corectă interpretare trebuie să țină seama de „îndreptățirea ei istorică, dacă o raportăm la momentul în care a fost scrisă și calitatea ei literară și artistică“. Adică să luăm în considerație o propoziție sau alta, o idee scoasă din context, ci de construcția generală a gândirii sale politice și filosofice.“ Sunt aspecte de care trebuie să se țină seama cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un proces de globalizare și există temerea „ca globalizarea economiei și legislației să nu ducă la uniformizarea culturilor și, astfel, la pierderea identității naționale“. Să amintim că Eminescu a trăit în plin „secol al națiunilor“ și o analiză corectă ar scoate în evidență că „este un european, un om învățat, cu multă carte nemțească, un mare poet care are sensul universalității…un spirit lucid, un umanist european, un creator autentic, adică: un spirit național cu fața spre universalitate“. ?ê?£i un eveniment editorial: lansarea celui de al 150-lea volum din colecția „Opere fundamentale“, „Poezii“ de Mihai Eminescu, ediția Perpessicius.
În continuare, PF Daniel a susținut comunicarea „Eminescu și Biserica“, arătând că poetul nostru național a fost un iubitor și apărător al Bisericii pe care o considera“ maica spirituală a neamului românesc, care a năsut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului… păstrarea elementului latin…care a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise“. În această zi a „valorilor spirituale, a identității și demnității poporului român“, Prea Fericirea Sa a afirmat că, împreună cu Ion Slavici, Eminescu „a fost printre primii intelectuali care au lansat și susținut ideea construirii unei catedrale naționale…un edificiu bisericesc cu valoare de simbol național“.
Acad. Ioan-Aurel Pop a pledat și demonstrat necesitatea unei abordări echilibrate a operei eminesciene în contextul valorilor și normelor din timpul său și nu judecându-l după criteriile dominante ale mentalității contemporane. Așa fiind nu este, până la urmă, onest să-l judecăm pe Eminescu, de pildă, ca o personalitate dedublată – „cu o față de mare poet și cu o alta – total diferită de gazetar xenofob și naționalist“. În epoca sa, „a fi naționalist însemna a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul și a lupta pentru libertatea națională“. „Omul deplin al culturii românești“ purta în suflet „țara întreagă“, el nu s-a supărat niciodată pe poporul român, dar „s-a supărat pe conducătorii răi de toate etniile, pe prostie și răutate, pe mediocritate și rapacitate“.
Eminescu este în sine elogiul și lauda poporului român
Peste toate, el rămâne „arhitectul(în sens spiritual) al României moderne“, patria este peste tot unde se vorbește românește pentru că „patria este chiar limba română“. ?ê?£i apoi, pe bună dreptate, ne putem întreba: „Cum să fi fost Eminescu universalist, internaționalist și cosmopolit, când țara, de-a lungul vieții lui pământești, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri când nu era făcută și acceptată încă unirea neamului său?“ Academia Română are menirea, prin testamentul lăsat de atâția înaintași și, în primul rând Eminescu, să vegheze la conservarea și perpetuarea acestei realități și să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unității naționale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic și pecuniar“. Da, „Eminescu nu are nevoie de laude și elogii…Eminescu este, în sine, elogiul și lauda poporului român!“.
Ziua Culturii Naționale este și un prilej de bilanț, afirma acad. Dan Berindei, un moment oportun de a stabili rolul Academiei Române în societatea noastră contemporană, un rol de „înțelept sfetnic“, pentru că, nefiind implicată politic își poate asuma datoria de „a veghea și a atrage atenția atunci când apar probleme care îngrijorează și tulbură societatea noastră și, mai ales riscă să pună în primejdie nu construcțiile noastre de astăzi ci și cele ale viitorului“. Sărbătorim Ziua Culturii Naționale dar este îngrijorător este locul pe care îl are și sumele care se acordă culturii. Cu deosebire îngrijorătoare este problema educației, unde „a fost înlocuit discursul marxist leninist cu unul valabil în țări temeinic așezate de veacuri, corespunzător unor realități diferite dar nepotrivit situațiilor și evoluțiilor noastre“. Concluzia e de luat aminte: „Conștientizarea națională este mai necesară ca oricând…În complicatul mers înainte într-o lume într-adevăr nouă, cea a informaticii, se cuvine să ne găsim cadrul adecvat fără a renunța la ceea ce ne definește și, mai ales, să apărăm prin cultură caracterul uman al existenței prezente și mai ales viitoare ca o trainică pavăză împotriva dezumanizării“.
Manifestarea a fost deschisă de concertul cameral susținut de un cvartet de coarde al studenților de la Universitatea Națională de Muzică din București din București, coordonat de prof. dr. Marian Cazacu. În încheiere, actorul Dorel Vișan a recitat din poezia eminesciană „Andrei Mureșanu“.
Vom reveni mereu la Eminescu ca într-o regăsire de noi înșine, „un călător al drumurilor lungi“. cum îl definea Tudor Vianu, ce poartă pe sandale „praful veacurilor“. Despre el și despre noi vom vorbi veacuri, dar, vorba lui Arghezi: „Dacă aș râvni să agăț de constelația Eminescu o lumină, ar fi o nechibzuită îndrăzneală. Constelația fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?…Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri“. Eminescu rămâne, de-a pururi, cum scria Nicolae Iorga, „expresia integrală a sufletului românesc“, deși „tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilități“. ?ê?£i, cine știe, va veni vremea când vom înțelege „ că el a fost și altceva decât cel mai mare poet“ și poate atunci, cum credea C. Noica, vom fi mai buni.
Elena Solunca Moise
