ZOE CEAUSESCU SI TALIBANII

Nu am cunoscut-o pe Zoe Ceausescu. Banuiesc ca daca as fi intilnit-o inainte de 1989, nu am fi facut priza. Iar dupa, nu a fost sa fie, si-mi pare rau.

Moartea ei ma intristeaza adinc din multe motive. Mai intii, pentru ca s-a prapadit un om in floarea virstei; sa mori la 57 de ani…? Apoi, pentru ca a disparut un om care ar fi avut multe de spus si trebuia ascultat, trebuia indemnat si ispitit sa vorbeasca. S-a stins in tacere un martor substantial la o istorie tulburatoare.

Dar moartea Zoei Ceausescu m-a intunecat si pentru ca mi-a rascolit numeroase intrebari fara raspuns si mihniri de cetatean stupefiat de drumul tarii lui.

A fost arestata in 1990, pentru citeva luni, sub acuzatia mirobolanta de -subminare a economiei nationale-. Ma grabesc sa spun, ca sa nu par ipocrit, ca in 1990 nu gindeam la fel de clar si calm ca astazi. Eram, ca imensa majoritate a celor din jurul meu, isterizat de amokul -revolutiei- si de ideea ca am inlocuit, victoriosi, raul cu binele. E drept, nu-mi placuse deloc -procesul- lui Ceausescu si am spus-o atunci celor apropiati. L-am gasit dostoievskian de caraghios (sau, vorba lui Belu Zilber: amestec de Kafka si Caragiale), cu avocatii aceia care-l infierau mai abitir ca procurorii si cu acuzatiile aruncate stalinist, fara nicio dovada, si frustrant in acelasi timp. Eu visam un proces care sa se intinda pe ani de zile, cu televiziuni din lumea-ntreaga, cu rezultate documentare care sa se publice apoi in 25 de volume si cu o sentinta de condamnare la inchisoare care, dupa citiva ani, sa fie comutata in domiciliu fortat. Nu vedeam nicio noima in omorirea lui, cu atit mai putin de Craciun. Iar stupida argumentatie, cu teroristii din… Tirgoviste, care, vezi d-ta, nu puteau fi respinsi de coscogea armata nationala, mai bine n-o mai comentam, e jalnica. In fine, am inghitit, totusi, faptul implinit, spunindu-mi ca a fost nimicit -simbolul- si simburele raului si ca, de acum, treptat, se va instaura binele: democratia, onestitatea, ascultarea vocii poporului, dreptatea, bunastarea, rationalitatea, decenta. Mi-au trebuit cam 6 ani ca sa realizez ca m-am inselat. Niste oameni (de tot felul) care, cu mijloace uneori bune, alteori insuportabile, tinteau, totusi, binele multimii, au fost inlocuiti cu niste oameni care nu tintesc decit binele propriu. Domnia unei ideologii, cu lucruri melancolizant de frumoase, aplicata adesea strimb, a fost substituita cu domnia porceasca a banului.

A urmat procesul CPEx-ului, alta mascarada, si trimiterea in puscarii a acelor oameni, cea mai mare parte fara nicio vina dovedita. (Poate cel mai scandalos caz a fost cel al ministrului de Externe, cu adevarat exceptional, Stefan Andrei). Desi nu fusesem nici macar membru de partid si n-aveam niciun motiv de solidaritate (ma aflasem tot timpul in tabara celor ostili directivelor PCR si gazetelor care le cintau in struna), am luat apararea unuia dintre ei, Ioan Toma, pe care-l cunoscusem cind faceam, la Costinesti (cu Cristoiu, Dinescu, Mircea Daneliuc s.a.), revista sezoniera Secventa, pe teme cinematografice. Il percepusem ca pe un om cumsecade si nu pricepeam de ce trebuie virit in inchisoare, fara o culpa bine individualizata, doar pentru ca fusese cooptat, cu vreo doua luni in urma, in CC. Lasind, insa, deoparte cazurile individuale, ma nelinistea observatia ca, in ansamblu, nu aveam de-a face cu o justitie – asa cum asteptasem – senina, dezideologizata, cumpanita, ci cu una urit politica, razbunatoare in vag, iresponsabil superficiala. De atunci, asa a ramas.

Ma intorc la Zoe Ceausescu, Dumnezeu s-o odihneasca. Fratele ei, Nicu, moare, la nevreme, in inchisoare. Ei si celuilalt frate i se confisca bunurile. Un sistem care face caz de valoarea arhetipala a proprietatii, de respectul proprietatii, de garantarea proprietatii, se comporta, in acest caz, ca un tilhar. Nu exista niciun motiv. N-o fi fost o sfinta Zoe Ceausescu, dar nu furase nimic. De ce sa i se ia, fie si un cap de ata?

Dar cel mai grav lucru care i s-a intimplat acestei femei (la care am apreciat ca si-a ales ca sot nu un -print- de-al nomenklaturii, ci un doctor -de rand- din Brasov – si s-a dovedit ca a ales bine) a fost refuzul autoritatilor de a admite deshumarea parintilor ei spre a-i oferi certitudinea ca, intr-adevar, ei sunt cei ingropati acolo. In acest refuz, eu vad talibanismul si grosolania funciara ale regimurilor de dupa 1989. In loc sa i se faciliteze, cu eleganta, aceasta, in fond, banala procedura juridica, laolalta cu toate solutiile stiintifice care sa inlature orice dubiu si sa-i linisteasca sufletul, sa stie ca pune o floare chiar pe mormintul celor care i-au dat viata, cererile i-au fost respinse cu o cruzime tembela. Acest fapt arunca o lumina neagra asupra Puterii din Romania, fiindca nu sunt decit doua explicatii posibile: ori e vorba de o minciuna istorica (Ceausestii n-ar fi inhumati acolo), ori e vorba de un sadism gratuit, cu reverberatii profund ilegale si profund inumane. Un regim civilizat si cuminte, cu respect real pentru valorile morale si crestine, exercitat de oameni cu scaun la cap, nu chinuie astfel un om. Cei direct vinovati ar trebui pedepsiti, iar acea verificare, efectuata.