Mijlocul lunii ianuarie 1990. Cu toate că strania noastră Revoluție se încheiase de cîteva săptămîni, în țară nu era, totuși, liniște. Și nici în Bucureștiul luat aproape zilnic cu asalt de hoardele de proletari care, atunci cînd nu se lăudau în gura mare „noi muncim, nu gîndim“, cutreierau străzile zbierånd isteric „nu ne vindem țara!“. Habar nu aveau ei că, nici dacă ar fi vrut, nu ar fi avut cum să o våndă: cu asta se ocupa deja puterea nou instalată la cârma țării. „Vidul“ de autoritate rămas în urma prăbușirii regimului comunist fusese ocupat, rapid, de Frontul Salvării Naționale, care se mândrea, ori de câte ori avea ocazia, că este cea mai pură „emanație“ a Revoluției din decembrie ‘89. Decizia transformării „Frontului“ într-un partid care urma să participe la alegeri a nemulțumit însă o bună parte a societății. Astfel se face că anumite decizii au fost luate, cel puțin aparent, sub presiunea străzii. Astfel, în urma unor mișcări de protest din Capitală, noua putere a emis, pe 12 ianuarie, un decret care scotea PCR în afara legii. A doua zi, după ce demonstranții se împrăștiaseră pe la casele lor, decretul a fost anulat sub motiv că ar fi fost antidemocratic. Acum, privind cu obiectivitatea dată de trecerea vremii, putem aprecia că multe dintre evenimentele petrecute atunci au fost doar un joc de glezne, menit, poate, să mascheze alte decizii, cu adevărat importante. Astfel, la o săptămånă după joaca de-a „uite PCR-ul, nu e PCR-ul“, CFSN a emis, discret, aproape fără știința opiniei publice, un act cu adevărat important de care nu-și mai amintește aproape nimeni: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990“, o înșiruire de vorbe care acum, la fel ca și atunci, nu spun prin ele însele absolut nimic.
Adevărata lor semnificație este conținută însă în numele complet al obscurului act oficial: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990 privitor la trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român“.
Fără număr, fără număr, de la PCR
Imediat după Decembrie ‘89, s-a tot vorbit, în fel și chip, despre averi. Mai întâi au fost puse în discuție averile, ascunse prin seifurile unor bănci străine, de membrii „clanului Ceaușescu“. Apoi, în anii care au urmat, discuțiile s-au concentrat pe nicicînd elucidatele conturi ale Securității. Dar, aproape niciodată nu s-a spus, mai nimic, despre o avere concretă, aflată chiar sub ochii noștri: „averea PCR“. Adică exact cea de care s-a ocupat discretul „Decret-Lege nr. 30/18.01.1990“. Este vorba despre o avere imensă care, după ce a fost trecută atunci în proprietatea statului, a fost „pasată“ de la un minister la altul până a fost înghițită de hăul „economiei de piață“.
Încercånd parcă să facă pe plac publicului intoxicat cu poveștile despre cîntarele de aur găsite în Palatul din Primăverii, Decretul-Lege spune, în deschiderea sa: „Cadourile și trofeele primite din țară și din străinătare, existente în depozite, palate și vile, vor fi inventariate împreună cu Ministerul Culturii. Obiectele de valoare muzeistică, istorică, de artă și cinegetice vor fi preluate de Ministerul Culturii și vor fi introduse în patrimoniul național. Restul cadourilor și trofeelor vor fi valorificate de comerțul de stat. Ministerul Finanțelor, împreună cu ministerele interesate, va face reevaluarea cadourilor și trofeelor“. Dar, după cum avea să se vadă peste doar cîțiva ani, „cadourile și trofeele“ erau doar niște fleacuri. Adevărata avere PCR era cea constituită din „fonduri fixe“, de fapt un imens patrimoniu imobiliar, detaliat în cele 14 „Anexe“ ale „Decretului- Lege nr.30/1990“. Anexe care sunt niște liste lungi, care contabilizează sute de „repere“, de la sedii centrale sau locale ale organelor de partid, la tot soiul de întreprinderi speciale și de la apartamente de lux și vile de protocol pînă la case de vînătoare, răspîndite prin țară. Toate la un loc alcătuiau „patrimoniul PCR“ pe care noile autorități le-au repartizat ministerelor care funcționau în acea perioadă. Anumite evaluări, niciodată oficiale, făcute la începutul anilor ‘90, au stabilit că „patrimoniul PCR valora, la sfârșitul anului 1989, în jur de 40 de miliarde de lei. Socotit în leii lui Ceaușescu, de pe vremea cînd dolarul costa, la cursul oficial, 18 lei, patrimoniul PCR ar fi valorat „la prima strigare“ aproximativ 2,2 miliarde USD.
Zestre pentru ministerele post-decembriste
Menționat în „Anexa 1“ a Decretului-Lege nr.30/1990, ministrul Culturii a fost primul venit, primul servit, pe lista participanților la împărțirea „moștenirii“ rămase de pe urma PCR. Conform textului oficial, Cultura a primit atunci 16 obiective diverse. Primul menționat este Castelul Buftea, cu tot cu anexele sale: de la centrala termică și stația de pompare pînă la sere și răsadnițe – cu tot cu terenul agricol aferent – pînă la popicărie, un teren de sport și un debarcader. Următorul obiectiv menționat este Castelul Arcuș, din județul Covasna, cu tot cu parcul de șase hectare, lacul de 11,2 hectare, dar și o livadă de două hectare, sere, o ciupercărie și grajduri. Tot atunci, Ministerului Culturii i-au mai fost repartizate sediul fostului „Muzeu al PCR“ din șoseaua Kiseleff nr. 3 (actualul Muzeu al Țăranului Romån), Muzeul Național de Istorie, spațiile fostului Consiliu de Stat din Palatul Regal, Muzeul Ceramicii și Hotel Economat din Castelul Peleș – Sinaia, Palatul Olănești, Palatul Herăstrău din șoseaua Kiseleff nr. 28, dar și imobilul din Ștefan Ghiorghiu nr.1, Școala interjudețeană de partid Timișoara, precum și sediul a ceea ce, cîndva, ar fi urmat să ajungă Centrul de Creație și Cultură „Cîntarea României“.
Următorul venit la „masa succesorală a PCR“ a fost Ministerul Învățământului. Care a primit, mai întîi și mai întâi, Academia de Studii Social-Politice din bd. Armata Poporului, cu tot cu spațiile administrative și gospodărești (cămine, cantină, depozite etc). Și, abia intrat în „capitalismul democratic“, același minister nu refuză să preia, printre altele, sediile fostelor institute locale comuniste de învățământ politic: Școlile interjudețene de partid Galați, Cluj, Constanța, Oradea, Brașov și Timișoara. Și nici Sediul Cabinetului de partid din Tulcea, ori Hotelul-restaurant Timișoara.
Zestrea cea mai amplă, fie doar și sub aspectul numărului obiectivelor primite, a revenit primăriilor locale, dar și Primăriei Municipiului București. Acestora li s-a repartizat, conform „Anexei 3“ respectiv „Anexei 3a“ a Decretului-Lege nr. 30, sediile tuturor fostelor comitete județene ale PCR, sediile fostelor comitete municipale de partid, sediile fostelor comitete orășenești și comunale de partid, sediile cabinetelor pentru munca ideologică din cadrul fostelor comitete județene ale PCR. Cărora li se adăugau o mulțime de case de oaspeți prezidențiale. Plus hotelurile și restaurantele zise de partid, care funcționaseră, mai peste tot, în regim de „circuit închis“, accesibil de obicei „mahărilor de la Partid“ după cum se spunea pe atunci. În total primăriile locale au primit 88 de „repere“ menționate pe rînd, unul câte unul. În plus, Primăria Municipiului București mai primea, prin intermediul Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, alte câteva zeci de imobile, de la sedii de ambasade sau consulate, până la sedii de firme străine care funcționaseră, atåtea cåte funcționaseră, în Romånia socialistă.
Ceva mai restrânsă a fost zestrea primită de Armată, detaliată în „Anexa 4“: „Lista imobilelor, inclusiv mijloacele fixe și obiectelor de inventar aferente, care trec la Ministerul Apărării Naționale“ care cuprindea, alături de noul, pe atunci, sediu al MApN, din centrul civic al Capitalei, opt case de oaspeți și vile aflate în zone de interes turistic precum și Cazarma Scroviștea.
Tot din patrimoniul PCR a fost „miluit“ și Ministerul Turismului care a primit, atunci, 26 de vile, case de odihnă și hoteluri, răspândite prin cele mai frumoase zone turistice ale țării. Alte 25 de imobile, în general cabane dar și complexuri de vânătoare și piscicole au fost atribuite, prin lege, Ministerului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător. În acest caz, zestrea primită includea, fără un inventar detaliat, și terenurile, pădurile și lacurile aferente.
Lista „moștenitorilor PCR“ continuă, evidențiată meticulos în „Anexe“, cu Ministerul Agriculturii, care a primit mai ales Întreprinderi Agroindustriale ai căror beneficiari de bază fuseseră, până de curînd, mai ales structurile locale comuniste de partid și de stat. Plus toate unitățile de mică industrie care se ocupau cu prelucrarea și confecționarea blănurilor nobile – vulpe, nurcă, dihor – din județele Bacău, Bistrița-Năsăud, Covasna, Neamț, Satu Mare și Vâlcea.
La råndul său, întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor București, aflată pe atunci în subordinea Direcției de producție și prestații din cadrul Ministerului Economiei Naționale, a primit mai multe obiective care ar fi urmat să capete două destinații distincte: să devină sedii administrative ale unor ministere sau alte organe centrale ori să fie închiriate, pe valută, ambasadelor și reprezentanțelor străine. Din prima categorie făceau parte Casa Poporului și sediul fostului CC al PCR, locul unde ar fi urmat să se instaleze Ministerul Culturii, Ministerul Învățămåntului, Ministerul Sporturilor și Ministerul Sănătății, care în realitate, nu au ajuns niciodată acolo. Din cea de a doua categorie făceau parte zece imobile de lux din „zona zero“ a Capitalei. Ulterior, acestea din urmă au intrat în patrimoniul RAAPPS, care a cam făcut ce a vrut cu ele. Ministerul Sănătății, Ministerul Sporturilor și Academia Romånă au fost și ele „miluite“, nu cu cu niște fleacuri, cu alte zeci de imobile provenite tot din averea fostului PCR. Iar „cu voia dumneavoastră“, ultimul pe lista moștenitorilor fostului partid unic era, conform Decretului-Lege, însuși Guvernul Romåniei, căruia i se puneau la dispoziție zece palate și vile, de la Palatele Cotroceni, Primăverii, Floreasca (Lac l și Lac ll), Snagov, „Foișor“ și „Pelișor“ la fostele vile prezidențiale din Snagov, Neptun sau Predeal.
Cam asta ar fi, enumerată foarte sumar, averea agonisită de fostul PCR. Emis de CFSN, în calitatea sa de putere politică provizorie, actul inițial care stabilea „naționalizarea“ acestei averi fabuloase a căpătat putere juridică abia pe 7 februarie 1990, odată cu „Hotărårea de Guvern nr. 115, privind aplicarea Decretului-Lege nr. 30 din 18 ianuarie 1990 în legătură cu trecerea patrimoniului PCR în proprietatea statului“. Lege care a intrat însă în vigoare abia după publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 148, din 30 iunie 1992. De atunci și pånă în ziua de azi, ministerele s-au tot organizat și reorganizat. Cu timpul, bucățile din „moștenirea PCR“ s-au mișcat, de colo pånă colo, pånă foarte multora dintre ele li s-a pierdut urma. Singurele pe care le mai vedem, cu ochiul liber, sunt imobilele care adăpostesc acum instituțiile cele mai importante ale statului.
S-a ales praful
Cu ceva timp în urmă, am încercat să aflăm ce s-a ales din „averea PCR“, a cărei mătrășire generoasă a început o dată cu „Decretul-Lege nr.30/18.01.1990“. Atunci, am considerat că modul cel mai eficient de a afla cåte ceva era să întrebăm fiecare minister în parte ce a făcut cu patrimoniul primit din averea PCR. Singurele care s-au grăbit atunci să răspundă au fost RAAPPS, Ministerul Mediului, Ministerul Turismului și Acadmia Romånă. Iar fiecare dintre ele au comunicat lucruri deosebit de interesante. Astfel, RAAPPS a enumerat mai întåi fostul sediu CC al PCR care, contrar celor stabilite prin „Decretul nr. 30/1990“, nu a fost atribuit ministerelor stabilite acolo, ci a ajuns, pånă la urmă, Ministerul Administrației și Internelor. Cu acea ocazie am aflat că, la data predării, valoarea de inventar a imensei clădiri era de 12.211.169,26 RON, deci aproximativ trei milioane de euro. O fi mult, o fi puțin? Deși actul oficial din 1990 promitea încheierea lor pe valută, către ambasade și alte instituții străine, cele zece imobile de lux menționate anterior au ajuns tot la RAAPPS. Care le-a trecut în administrarea cåtorva instituții romånești. Astfel, imobilul din Primăverii nr.17 a fost dat în administrare, fără plată, Ministerului Afacerilor Externe. Cel din Str. Moliere nr. 13-15 a fost dat în administrația SPP la un preț de inventar de 534,45 RON. Iar cel din str. Cerchez nr. 16, a cărui valoare de inventar a fost stabilită la 19.033 RON, a devenit sediu al Institutului Național pentru Studierea Totalitarismului al Academiei Romåne. Interesul deosebit al răspunsului oferit de RAAPPS este dat de faptul că descrie o anumită procedură care s-a aplicat imobilelor provenite din averea PCR: oricåt ar fi de luxoase și oricare ar fi prețul real al zonei, în toata cazurile s-a luat în calcul doar valoarea lor de inventar, adică niște prețuri de råsul curcilor. Un alt răspuns interesant a fost cel oferit de Ministerul Mediului, care, în calitatea sa de moștenitor al fostului Minister al Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător, a primit, prin Decretul nr. 30/1990, o listă întreagă de obiective diverse. În răspunsul său, instituția făcea referire doar la „Complexul și Cabana Uzlina“ care funcționează ca „Centru de informare și educație ecologic Uzlina“. În rest, tot ceea ce comunica este că Agenția Națională pentru Protecția Mediului, în sucursalele sale locale, „nu are în administrare bunuri ce au aparținut PCR“. Unde or fi dispărut cele date prin Decretul-Lege nr 30/1990? S-or fi pierdut prin hățișul de organizări și reorganizări petrecute în anii de după 1990. Dracu știe!
Mult mai seacă, adresa de la Ministrul Turismului spunea doar că „în conformitate cu prevederile Legii 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare și în baza HG 1041/1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism au fost înființate societăți comerciale în turism prin preluarea imobilelor din patrimoniul unităților economice de stat. În prezent, societățile comerciale din turism sunt privatizate în proporție de 95%. Față de cele de mai sus, precizăm că nu deținem informații privind situația juridică actuală a imobilelor enumerate“. Adică a celor date ministerului prin actul oficial de la începutul anului 1990. Pe måna cui or fi ajuns? Cum s-o fi făcut privatizarea lor? Oare la sumele modice rezultate din valoarea lor de inventar? Iarăși, dracu știe! Deosebit de conservatoare, dar și de atentă cu patrimoniul său, Academia Romånă a păstrat cele cåteva imobile care i-au fost repartizate din fosta avere a PCR. Cu două excepții: vilele „Pinul“ și „Bradul“ din Predeal, care au fost revendicate și cåștigate în instanță de foștii lor proprietari.
De curånd, Teodor Mărieș, președintele „Asociației 21 Decembrie“, a afirmat că, la sfårșitul anului 1989, în conturile PCR trebuie să fi existat aproape 4 miliarde de dolari. La care el mai adaugă alte aproximativ trei miliarde, tot în valută forte, din conturile UTC, a organizațiilor de pionieri și șoimi ai patriei. Bani despre care el este convins că au fost „delapidați de către oamenii lui Iliescu“. Motiv pentru care solicită deschiderea unei anchete penale. Nu se știe pe ce se bazează Mărieș. Poate că o fi știind el ceva. Sau poate că spusele lui nu sunt decåt o altă „fumigenă“, asemănătoare celei despre „averea lui Ceaușescu, ascunsă prin băncile străine“. El știe! Singura cu adevărat palpabilă a fost însă „Averea PCR“. Spuneam mai devreme că, pe la începutul anilor 90, acest patrimoniu a fost evaluat la circa 40 miliarde de lei „supergrei“, așa cum erau ei pe vremea lui Ceaușescu. Nu știm însă dacă acele evaluări nu s-au făcut cumva pornind de la valoarea de inventar, infimă în raport cu valoarea reală. De peste două decenii ne tot văităm că averea Romåniei este jefuită ca-n codru. Dar ne facem că uităm, sau poate că nici nu știm, că acest jaf a început demult, o dată cu risipirea în cele patru zări a fostei averi a PCR. Fostă avere care, este foarte posibil să stea la baza unora dintre agoniselile din „Top 300“. Motiv pentru care solicităm autorităților, pe această cale, să analizeze, în amănunt, ce s-a întåmplat cu „moștenirea PCR“. Asta pentru că, oricåt de odioasă ni s-ar părea ideea, și aceea a făcut parte din averea întregii țări.
