Este parca un blestem ca poporul roman, pe orice parte ar intoarce lucrurile, nu se alege cu nimic de pe urma privatizarilor. Atentie, sa fie clar, nu de pe urma proprietatii private, ci de pe urma trecerii in proprietate privata a intreprinderilor proprietate de stat. Macar acolo cu ceva sesizabil sa se aleaga – cu o straduta, cu un parculet, cu niste bomboane la copii din banii incasati, dincolo de discutiile savante despre bilantul economic si financiar al procesului de privatizare!
In perioada actuala se traieste probabil paroxismul in materie. Se va fi asteptat poate ca – dupa ce, sub maxima presiune externa, a fost terminata practic privatizarea unor mari gauri negre din economie, dar si a unui noian de intreprinderi mai mari sau mai mici cu perspective insa nu tocmai clare – ceva-ceva sa scape si pentru populatie din vanzarile ajunse acum la -perlele coroanei-, cum ar fi Petrom, distributiile de gaze si electricitate sau BCR.
Daca populatia ar mai crede in ceva, n-ar putea sa priveasca decat ca vitelul la poarta noua cand i se spune ca nu se va putea cheltui de fapt nici un ban din incasarile aparent substantiale din vanzarile acestor -perle ale coroanei-! Nici macar pentru niste confeti de Craciun!
Istoria privatizarilor din Romania este una tragica. Inceputa impotriva sloganelor contraproductive -nu ne vindem tara!-, privatizarea a sfarsit intr-o deznationalizare totala, necunoscuta practic in Europa. Nu mai exista sub control national nimic din parghiile majore din economie. Ceea ce, sa recunoastem, nu-i de aici, de colo! Din punct de vedere financiar, privatizarea a fost un esec remarcabil. Demarata tarziu si tergiversata vreme indelungata, privatizarea a fost permanent confruntata cu o acuta criza de timp si cu o presiune externa extrem de puternica, in timp ce piesele scoase la privatizare erau grevate tot mai mult de datorii uriase in urma devalizarilor si gestiunilor frauduloase. Ca urmare, stacheta de pret a fost inca de la inceput joasa si a trebuit mereu coborata pe masura trecerii timpului. Inainte de privatizarea Petrom, procesul in ansamblul sau avea un bilant incredibil. La un dolar incasare, se cheltuisera numai pentru a face privatizabile prin stergeri de datorii intreprinderile scoase in vanzare trei dolari. O data cu privatizarea Petrom se credea ca se va inaugura o noua era: a incasarilor nete. N-a fost nicidecum asa! A fost o noua era, dar in mai rau. S-au facut cheltuieli nu numai cu stergeri de datorii, dar si cu plati de creante, adica statul (de fapt contribuabilul) a achitat nu numai datoriile Petrom, dar si datoriile altora catre Petrom. Aspect care a luat o alura cu adevarat dramatica in cazul distributiilor de gaze si electricitate.
Acum se ajunge la BCR. Aceasta nu are pierderi si nici datorii. Incasarea ar urma sa nu fie grevata de cheltuieli. S-ar zice ca macar sfarsitul privatizarii va fi frumos. Sfarsit, pentru ca intr-adevar nu prea mai este nimic semnificativ de privatizat!
Dar, ca un blestem, banii ce ar urma sa fie incasati nu vor putea fi folositi. Normele europene – pentru a le mentiona doar pe acestea, caci si cele ale FMI sunt aceleasi – considera incasarile din privatizari venituri temporare sau accidentale si, ca atare, interzic includerea lor in buget. Ca urmare, nu pot fi inregistrate ca venituri in buget. In schimb, daca sunt cheltuite, ajung inregistrate la capitolul de cheltuieli si maresc deficitul bugetar. Iar a mari deficitul bugetar nu este permis acum! Sa nu ezitam a spune ca a cheltui acesti bani in momentul de fata ar fi un fel de a turna gaz peste foc, intrucat nu s-ar putea evita ca aceasta cheltuire sa nu se duca si pe niscai importuri, adica exact ceea ce trebuie descurajat acum din cauza deficitului extern amenintator. Ironia este ca aceste norme ne ajuta sa nu spoim un dezastru. Caci, cheltuind banii pentru BCR pe vreo autostrada, ne-am amagi ca procesul privatizarii a fost altceva decat esecul care a fost. Mai ales ca, de la anu*, cand mobila din casa se va fi terminat, n-am mai avea ce cheltui intrucat n-am mai avea ce incasa!
