Indiferent de ceea ce a fost Milosevici si cum a fost Milosevici, acesta a ajuns sa conduca Iugoslavia cand atatia si atatia dinauntru si dinafara urmareau sa o desfiinteze. Aceasta a fost realitatea, de care nu se poate face abstractie, a perioadei imediate dupa caderea comunismului, la inceputul anilor *90. Indeosebi unii dintre mai-marii Europei momentului au dorit dezmembrarea Iugoslaviei, ce aparuse cu decenii in urma in conditiile destramarii vechilor imperii. Daca acest lucru nu s-ar fi dorit, tragedia anilor *90 din Balcani nu ar fi avut loc. Iugoslavia, cea mai avansata la vremea respectiva dintre fostele tari comuniste pe linia libertatilor democratice si de piata, putea fi foarte bine absorbita in Uniunea Europeana, fara a avea cineva ceva de zis sau comentat. In fruntea Iugoslaviei, Milosevici s-a opus dezmembrarii. N-a inteles sau tocmai a inteles prea bine cum statea treaba si s-a opus. A facut-o cu mijloacele poate cele mai nepotrivite, a jucat dur, dar, opunandu-se, a atras mania si pedeapsa din partea celor carora li s-a impotrivit cu indarjire si obstinatie. Mai ales ca ecuatia in Balcani s-a complicat din momentul in care singura superputere ce mai ramasese in lume si care la inceput nu a vrut sa auda de dezmembrarea Iugoslaviei a intrat in joc din interesul strategic de a plasa pisica musulmana in ograda europenilor. O pisica de care acestia nu vor mai scapa niciodata.
Milosevici a refuzat calea umilintei si obedientei. Chiar si in fata tribunalului creat artificial tocmai pentru a-l judeca inainte de toate pe el. A ales sa se apere singur. A respins jurisdictia acestui tribunal si, cu o ultima sfortare, nu a lasat sa fie condamnat spre a nu da nici cea mai mica satisfactie celor care au inventat tribunalul de la Haga, ramasi acum fara obiectul muncii.
Ceea ce au obtinut invingatorii lui Milosevici in locul unei Iugoslavii candva prospere este foarte trist, injust, incert si costisitor. O mica enclava vestica de prosperitate – Slovenia. O alta – Croatia – ce ii calca pe urma, puternic ajutata din exterior. O tara de talie ceva mai mare – Serbia -, in ruine. In rest, un fel de protectorate care supravietuiesc doar gratie fie banilor occidentali, fie prezentei trupelor straine, fie amandurora. Mafiile, in frunte cu cea albaneza, fac legea, tocand banii contribuabililor occidentali si ridiculizand trupele straine. In materie etnica – vai, atat de adesea invocata ca reprezentand motivatia interventiei NATO – s-a schimbat doar sensul vechilor discriminari si persecutii. Sarbii au ajuns cei sub papuc, musulmanii si albanezii impun conditiile. In Bosnia, in Kosovo, in Macedonia, conflictele interetnice pot oricand exploda. Din acest punct de vedere, Milosevici se poate considera demult razbunat.
Pentru poporul sarb, situatia este poate cea mai tragica. Cu o tara distrusa de bombardamente, pedepse economice si incertitudini, care s-au adaugat tarelor obiective din tarile foste comuniste in tranzitie, prezentul si perspectivele pentru acesta nu sunt deloc roz. Cazul Milosevici aduce violent pe tapet tragedia popoarelor mici si dilemele dramatice ale conducatorilor lor: sa infrunte cu capul sus pe cei mari sau sa accepte obedienta capului plecat? Intrebarea poate duce cu gandul la comparatii cu Romania postdecembrista. Unii vor spune ca Milosevici a adus ruina Serbiei, hotarand sa se opuna celor mari. Altii vor considera ca, daca cei mari tot hotarasera intr-un fel, Milosevici a aratat ca poporul sarb nu se lasa umilit. Prin disparitia sa – provocata sau naturala -, Milosevici a facut un cadou poporului sarb, eliberandu-l cu capul sus de angoasele trecutului si ajutandu-l s-o ia de la capat cu privirile spre viitor.
