Daca dl. Miclea a sacrificat pozitia de ministru al invatamantului pe care o detinea pentru o idee, aceea de a fi consecvent cu sine urmand a face reforma daca se asigura resursele pentru care existase un angajament, demisia domniei sale e un demers de onoare, ce merita salutat. Daca insa dl. Miclea s-a sacrificat pentru partidul din care face parte, astfel incat prin presiuni pentru imposibile finantari semnificativ superioare pentru invatamant sa se forteze de fapt caderea actualului prim-ministru si formarea unui alt guvern in care PD, acum in ascensiune, potrivit sondajelor de opinie, sa ocupe pozitii mai puternice, demersul domniei sale este unul jalnic, chiar daca dl. Miclea nu va reveni asupra demisiei si va ramane departe de scena politica. Si aceasta, pur si simplu, pentru ca problemele invatamantului sunt grave si nu se cade sa fie varate in ciorba politica, nu pentru a le rezolva, ci doar ca o diversiune.
Cei care au trait experienta guvernarii coalitiei taranisto-liberalo-pediste din anii 1996-2000 – si am fost unul care a cunoscut-o dinauntru – nu ar putea sa nu se intrebe daca nu se joaca cumva, din nou acum, acelasi scenariu de atunci de catre acelasi PD si cu o distributie actoriceasca doar putin schimbata! Atunci rolul banilor insuficienti alocati invatamantului de catre primul-ministru a fost jucat de masurile considerate insuficiente luate pe calea reformei de primul-ministru din acea vreme. Atunci demersul a reusit, premierul Ciorbea a fost fortat sa se retraga si un nou guvern a fost format, in care PD a preluat pozitii mult mai puternice, printre care si mult-ravnitul Minister al Industriilor (actualmente al Economiei si Comertului).
Ce caracter va fi avut demisia dlui Miclea se va vedea nu peste mult timp si testul va fi chiar pozitia PD si a insusi dlui Basescu, ce vor fi obligati, pana la urma, sa avizeze un buget pe 2006, care va fi al actualului guvern sau al altuia si care va include o anume alocatie pentru educatie. Cert este ca aceasta alocatie nu poate fi cu mult mai mare decat cea actuala, in ciuda promisiunilor electorale in domeniu, nefericit de nerealist. Si daca se va accepta o alocatie nu semnificativ mai importanta decat cea din prezent, inseamna ca nu rezolvarea problemelor invatamantului a fost vizata prin demisia sau exploatarea demisiei dlui Miclea, ci diverse manevre politice, de care, nu stim daca promotorii isi dau sau nu seama, oamenii de rand s-au cam saturat.
Ramane de vazut cum se va solutiona insa problema de fond. Care vor fi ministerele care, chiar si la comanda politica, sa fie gata sa renunte la si-asa putinele alocatii primite in favoarea unor eventuale alocatii sporite pentru invatamant? Vor fi majorate noi impozite? Trecerea unor alocatii suplimentare pentru invatamant pe seama maririi deficitului bugetar este exclusa, caci, din cauza deficitului extern imens, FMI considera obligatoriu un deficit bugetar strans si, in caz contrar, nu va mai da unda verde macroeconomic pentru aderarea la Uniunea Europeana. Iar transferarea unei eventuale suplimentari pe seama unei imbunatatiri si mai articulate decat cea avuta pana acum in vedere a colectarii impozitelor si taxelor la buget nu numai ca nu va fi (nici aceasta) acceptata de FMI care o va considera nerealista, dar chiar ar si fi nerealista in situatia ce exista inca in Romania. Nu doar impozite eventual mai mici, un cadru legal mai aspru si portarei pusi sa-si faca treaba rezolva problema colectarii. O colectare mai buna a impozitelor si taxelor cuvenite statului, care ar scoate bugetul, inclusiv cel al educatiei, din constrangerile de acum ramane doar o biata poveste cu cocosul rosu pana cand marii rau-platnici, de stat sau privati, nu vor fi trimisi de catre Fisc in faliment, dar nu doar pe hartie!
