Falimentu-i boala grea! Spectrul -inchiderii obloanelor- constituie spaima oricarui afacerist, fie ca-i de pe taramurile noastre mioritice, unde economia merge asa cum merge, fie de prin alte tari, dezvoltate, ale caror economii merg -ca unse-. Nu exista tara care sa nu-si aiba falitii ei. Mai degraba, acestia sunt mai multi acolo unde totul merge ca pe roate, caci marul putred este imediat inlaturat, pentru a nu le strica si pe celelalte. La noi, treburile au stat insa, mult timp, cu totul altfel. Falimentul era un cuvant -greu-, pe care mai-marii care s-au perindat pe la putere se temeau sa-l rosteasca, de frica maselor ce stateau sa iasa-n strada, dar mai ales de teama repercusiunilor asupra rezultatelor alegerilor locale sau generale.
Abia cu ceva timp in urma, prabusirea colosilor bancari, incepand cu Bancorexul si terminand cu Banca Internationala a Religiilor, a explicitat, si pe intelesul romanilor, ce este si ce urmari are adevaratul faliment. De-atunci, am inceput sa asistam la moartea unor mai mari sau mai mici intreprinderi si companii, fie ele aflate inca-n curtea statului, fie pe maini private. Daca in cazul unei societati particulare, traseul prabusirii este oarecum batut in cuie (exceptand acele cazuri in care tot statul are anumite interese clientelare), cand vine vorba de falimentul unei intreprinderi de stat, -schema- poate suferi, adesea, mari modificari. In majoritatea situatiilor, falimentul este cerut de creditorii care vor, asa cum este de altfel si normal, sa-si recupereze banii. Instantele le aproba cererea, procesul demareaza, insa pe parcurs, statul primeste semnale cum ca respectiva -muribunda- ar fi dorita, chiar si asa, cu -bube–n cap, de anumiti investitori. Falimentu-i asadar stopat, in ideea ca interesatii chiar isi vor materializa intentiile. Daca aceste situatii ar avea un final fericit, toata lumea ar avea de castigat. De la stat la creditori. Insa treburile nu decurg cum sperau unii si altii, caci, pana la urma, cine mai pune ochii, la modul serios, pe o societate falimentara, la portile careia fac coada creditorii?
Statul insa spera si iar spera, neprivind aceasta boala ca pe un rau necesar, asa cum judeca occidentalii. De exemplu, in tarile Uniunii Europene exista de cateva ori mai multe falimente decat in Romania. Motivul este lesne de inteles si chiar daca este trist, este primul semn al unei economii functionale. Nu merge? Afara. Mentinerea in viata a unui cadavru nu duce la nimic bun. Din contra, acesta populeaza holurile si salile de judecata, duce la acumularea a noi datorii la punga tarii si, nu in cele din urma, contamineaza iremediabil si celelalte societati comerciale din mediul economic respectiv.
Multe dintre societatile aflate azi in faliment, in loc sa fie inchise, in momentul in care era cat se poate de clar ca nu mai aveau nici o posibilitate de redresare, au fost privatizate de fosta APAPS, desigur, cu surlele si trambitele de rigoare. Mostenitoarea APAPS, actuala AVAS, incearca acum sa faca din acestea… -bici-, avand pe rolul instantelor mii de procese, care presupun o armata de avocati si zeci de mii de infatisari la tribunalele din intreaga tara. In multe cazuri insa se va adeveri, inca o data, cat de adevarata este zicala -Boala lunga, moarte sigura!-.
