Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat zilele trecute un verdict stupefiant: a dat curs cererii firmei Piscicola Tour a omului de afaceri Alexandru Bittner prin care se solicitase suspendarea ordonantei ministerelor agriculturii si mediului de instituire a unor masuri de protectie a unor specii pe cale de disparitie in Delta Dunarii. Stupefianta este indrazneala firmei cu pricina de a ataca un ordin ministerial cu un asemenea continut. Si mai stupefianta este primirea de catre justitie spre instrumentare si judecare a unei astfel de spete. Si inca si mai stupefianta este decizia unei instante de judecata care poate pune interesele unui om de afaceri mai presus de interesele ecologice ale unei natiuni.
Faptul arata, insa, in mod clar ca Romania este definitiv pierduta. Nu mai este cine s-o apere de praduitori si acestia o vor termina repede-repede, daca nu i-au semnat deja extinctia pentru ca, dupa cum constati ca a ajuns si dupa ce vezi ca se intampla, s-ar putea ca degradarea sa fie deja ireversibila.
Nu sunt un specialist in problemele Deltei, dar, ca impatimit al muntelui, cunosc pe viu situatia din muntii Romaniei. Am cutreierat aproape sistematic Cerna si Semenicul, Parangul si Retezatul, Fagarasii dinspre Transilvania si Fagarasii dinspre Muntenia, Iezerul si Papusa, Piatra Craiului si Bucegii, Piatra Mare si Ciucasul, Ceahlaul si Raraul, Calimanii si Rodna, Apusenii de sud si de nord si, fara retineri, se poate spune ca ceea ce se intampla in muntii Romaniei, in locuri de o frumusete rara, este jaf si jale. Versanti intregi sunt dezgoliti prin taieri fara mila si exploatari fara noima, probabil in proportie de circa 80% prin furt. Nu mai exista o reala paza si unde aceasta exista reprezentantii ei nu fac decat sa fie complici cu hotii. Acestia nu mai au acum doar tapine, toporisti sau joagare, ci fierastraie electrice, gatere, tractoare, macarale si trailere. Viteza de disparitie a padurii este ca in povestile pentru copii: la noi in cateva zile cat la altii in ani.
De la un an la altul, peisajul devine sesizabil mai dezolant. Sunt locuri care ii pot face invidiosi pe scenografii care au imaginat peisajul -Zilei de dupa…-. Sun pusi la pamant copaci de 50-60 de ani, dar, si mai rau, pentru ca acestia nu ajung, cei de 30-40 de ani. Locurile exploatate sunt lasate de izbeliste. Conceptul si practica de reimpadurire aproape ca nu mai exista. Padurari, functionari de la ocoale silvice, politisti, primari, prefecti, gulere albe cu staif de pe la centru formeaza un complot abject de distrugere a padurii. Ploile de vara nu fac decat sa rada ce mai ramane dupa jaful executat de hoti, caci padurea protectoare impotriva torentilor si eroziunilor, nemaiexistand, nu se mai poate opune. Ce legi, ce protectie?! Nu mai exista nimic! Numai jaf si jale! Drumurile forestiere, facute cu atata greutate, au devenit impracticabile. Utilajele grele de exploatare si transport a lemnului desfunda traseele si sleauri imense rascolesc noroaiele. Nimeni nu obliga pe cei ce distrug macar la o minima intretinere a drumurilor. Accesul la baraje, hidrocentrale si alte amenajari hidrotehnice este, in multe locuri, compromis, creand mari probleme in caz ca apare nevoia unor interventii.
In Delta, problemele au probabil nume si adrese. In munti, pe cei care provoaca si administreaza dezastrul nu-i stiu decat cei napastuiti de prin partea locului. Napastuiti ai soartei, dar de fapt primii care platesc consecintele cu putina lor agoniseala luata de viiturile, torentii si alunecarile de teren carora odata, candva, padurea li se impotrivea.
Unii mai cred ca dezastrul poate fi oprit. Dupa ceea ce am vazut cu ochii mei, sistematic de la un an la altul in ultimul deceniu, eu unul cred ca nu! Doar asa, daca, indiferent de privatizarea padurilor, o hotarare eroica va interzice complet exportul de busteni si cherestea, adica de lemn neprelucrat. Si, bineinteles, daca onor justitia romana va da castig de cauza comandamentelor ecologice si nu cine stie caror intererese clientelare!
