Dincolo de durerea si frustrarea familiei lui Teo Peter, achitarea de catre justitia militara americana a ucigasului acestuia, puscasul marin american Van Goethen, ilustreaza fara echivoc conditia Romaniei de tara bananiera pentru America. Daca Romania nu ar fi fost pentru America o tara bananiera, justitia militara americana – care se da stat in stat dar care se subordoneaza politicului cel putin imitandu-l – nu arunca o asemenea sfidare. O sfidare cu tot tacamul. Asa, ca sa ti se inchida gura, fara a indrazni cumva sa cracnesti! Soferul ucigas din culpa n-a fost considerat ucigas pentru ca victima nici nu ar fi fost in masina lovita sau, si mai tare, ar fi fost mort deja in momentul accidentului, taximetristul plimbandu-l noaptea mort prin Bucuresti! Asa, ca sa amutesti si sa mai culegi o banana pentru Unchiul Sam, doar pentru ca te baga in seama!
De fapt si de drept nici nu te puteai astepta la altceva in masura in care, intr-un gest de o obedienta penibila, tu, Romania, ca stat, te-ai oferit sa cedezi SUA jurisdictia in cazul unor infractiuni comise pe teritoriul tau de militari si alti cetateni americani. De a iesit, la vremea acelei cedari, ditai scandalul, state mari si influente din Uniunea Europeana fiind realmente socate si frustrate de demersul romanesc intr-o speta in care nici nu s-ar fi gandit ca-l poate urma cineva.
Deci, sa fie clar, primul act al decesului unui Teo Peter atunci a fost semnat. Omorarea propriu-zisa din str. Dacia a fost doar actul doi din cronica unui deces anuntat. Al treilea act – achitarea ucigasului – facea parte integranta din piesa. Si nu putea fi altul decat a fost acest al treilea act!
Implicarea in chestiune a autoritatilor romane dupa consumarea actului trei este tardiva si lasa un gust amar. Singura restitutie pentru Teo Peter ar fi numai redobandirea demnitatii tarii prin reluarea jurisdictiei proprii asupra infractiunilor comise, indiferent de catre cine, asupra cetatenilor ei pe teritoriul ei.
Nu doar obedienta jalnica fata de licuriciul cel mare de pe mapamond prefata achitarea ucigasului din culpa, ci si obedienta din propria ograda fata de licurici mai mici, de pe aici, de pe la noi. Nici pe degetele de la o singura mana nu pot fi numarate cazurile in care justitia romana i-a condamnat pe aceia dintre baronii momentului care, aflati la volan, au lovit si omorat oameni. Nici atunci cand fusese vorba de pietoni pe trecerile de pietoni, de soferi care circulasera regulamentar si nici macar atunci cand s-a dovedit fara echivoc ca cei de la volan incalcasera prevederi ale legilor de circulatie sau chiar consumasera alcool peste limite.
Asa ca n-ar fi fost exclus ca reprezentantul licuriciului cel mare sa fi fost scos basma curata si de-ar fi fost judecat pe aici, pe la noi, pe unde s-a produs accidentul. Atata doar sa ne minunam cat de avansata este justitia americana in comparatie cu a noastra! Nu mai merge cu tertipuri, ci lucreaza deschis: refuza probele incriminatorii, neaga pana si existenta victimei la locul accidentului sau, daca este nevoie, considera ca aceasta a decedat inca inainte si nu impactul i-a provocat moartea!
