Potrivit unei estimari AVAS, au fost privatizate, pana in august 2006 (incepand din 1992, cand a demarat actiunea), aproape 9.900 unitati economice din portofoliul AVAS si al predecesorilor acesteia (in ordine, FPS, AVAB, APAPS). Deci nu este inclusa BCR (a carei privatizare este inca nefinalizata la nivelul primirii banilor) si nu sunt avute in vedere privatizarile prin oficiile de specialitate la nivelul unor ministere (in primul rand, cele, care conteaza, de la nivelul Ministerului Economiei, prin intermediul caruia s-au vandut utilitatile publice). S-a obtinut echivalentul a 2,03 miliarde de euro! O suma care spune aproape tot! Este vorba de aproape 10.000 de unitati economice, indeosebi din industrie! Pe unitate, rezulta o incasare putin peste 200.000 de euro! Nici cat un Mercedes mai acatarii. O intreaga industrie vanduta pe 10.000 de Mercedesuri! Mai pe scurt: un jaf!
Termenul nu este deloc exagerat, subliniind cum nu se poate mai bine esecul total pe care privatizarea, asa cum aceasta s-a facut in Romania, l-a reprezentat. Vorbim de privatizare in sine si nu de dezvoltarea de afaceri pe baze private! Inceputa prost si tarziu, privatizarea nu avea cum sa nu duca unde a dus. Prefata a constituit un dezastru. Legea societatilor comerciale – confundand scoaterea statului din functia de administrator direct al intreprinderilor cu abandonarea autoritatii proprietarului – a lasat fara stapan societatile de stat, care, neraspunzand in fata nimanui de nimic, s-au umplut de pierderi si datorii. Foarte curand, de privatizat au fost mai mult datorii decat active. Cu cat privatizarea a fost lasata pe mai tarziu, cu atat au fost mai mari datorii de vandut sau de acoperit. Conditii in care a trebuit sa se coboare mereu stacheta pentru a se mai vinde ceva. Furturile au facut restul. Vanzarile subevaluate la -investitori- autohtoni sau straini au constituit regula. Ce altceva reprezinta toate acestea decat un jaf?!
Sa admitem insa ca nu incasarile financiare au fost mobilul privatizarilor. Scopul – s-a spus – l-a constituit salvarea locurilor de munca si a intreprinderilor in sine. A fost atins cumva un asemenea tel? Realitatile spun contrariul. Privatizarile n-au reusit sa salveze locurile de munca. Numai industria a pierdut in perioada postdecembrista peste 3,5 milioane de locuri de munca. Nu exista practic exemple notorii de intreprinderi care sa nu fi mers pe cand erau la stat, dar care sa devina, in urma privatizarii, adevarate povesti de succes! Au functionat in parametri de performanta dupa privatizare doar intreprinderile care avusesera cat de cat performante si la stat. Cele falimentare sau fara sanse de reabilitare au fost inchise de catre noii proprietari privati. Bineinteles, dupa ce au fost jecmanite si devalizate. Din pacate, au patit acelasi lucru si intreprinderi cu sanse ajunse la diferiti -investitori- pusi pe jaf. Peste 1.000 de unitati economice privatizate au fost returnate la stat.
Concluzia se evidentiaza de la sine. Daca nu ar fi fost transformata absurd intr-un scop in sine si ramanea sa fie folosita doar ca un mijloc de eficientizare, privatizarea ar fi dus la alte rezultate. Cel mai ilustrativ este cazul acelor intreprinderi fara sanse de reabilitare. S-a fortat privatizarea lor – adica vinderea lor pe daiboj, caci ca afacere nici nu valorau probabil mai mult! – in timp ce lichidarea lor, potrivit unor reglementari normale intr-o economie de piata, ar fi asigurat o valorificare infinit superioara a activelor lor si chiar o schimbare de perspectiva prin reprofilari. Utilaje, hale, terenuri ar fi putut fi valorificate astfel la pretul pietei de catre statul insusi, care ar fi beneficiat de incasarile corespunzatoare, in loc de a imbogati nejustificat pe unii in posesia carora acestea au ajuns prin privatizari fortate facute pe nimic.
Sa nu luam in brate balivernele despre -suportabilitatea sociala- si altele asemenea pentru a justifica de ce nu s-a procedat la lichidari, preferandu-se privatizarile cu orice pret. Sa spunem raspicat ca, desi a privatizat, tot statul a fost cel care a achitat platile compensatorii la disponibilizati, iar sistemul public de pensii a preluat, prin pensionari anticipate, plata celor pentru care s-a evitat astfel trimiterea in somaj. Si tot raspicat trebuie spus ca nu s-a procedat la lichidari legale, ci la privatizari fortate, pentru ca, prin acestea din urma, s-a devalizat la o scara de anvergura avutul public in favoarea unor grupuri de interese autohtone si straine si a unor functionari si demnitari publici, in cel mai pur sistem clientelar. Probabil ca, daca s-ar fi recurs la lichidari, incasarile statului de pe urma restructurarii ar fi fost de cel putin 10 ori mai mari decat de pe urma privatizarilor asa cum s-au facut acestea. Intr-o asemenea eventualitate, si disponibilitatile statului pentru protectia sociala ar fi fost corespunzator mai mari.
