Interventia presedintelui Basescu de sustinere a unei cresteri a cotei TVA in schimbul reducerii contributiilor sociale poate fi considerata ca joaca rolul unui anunt oficial referitor la apropiate miscari fiscale importante. Cresterea TVA ca varianta de lucru cade, devenind o certitudine de luat in considerare in planurile de afaceri ale firmelor si in proiectele de cheltuieli ale indivizilor, in ciuda opozitiei de parada electorala ale PNL si PD. Atata doar ca reducerea contributiilor sociale – -la schimb- – nu are insa deloc aceeasi certitudine!
Faptul ca presedintele Basescu a considerat necesar sa se implice in problema a fost interpretat ca o incercare de ultima instanta de a salva acordul cu FMI, ce parea sa fi fost pus la naftalina de implicatiile bugetare ale inundatiilor. FMI ceruse un deficit bugetar deosebit de strans si o reducere sensibila a deficitului de cont curent extern, care a luat-o razna prin cascarea unei prapastii necunoscute vreodata intre importuri si exporturi. Cresterea TVA era o piesa esentiala in constructia FMI pentru realizarea celor doua obiective, intrucat este de natura sa duca atat la sporirea incasarilor bugetare cat si la restrangerea cererii interne (prin cresterea preturilor pe care o induce) si implicit la temperarea importurilor. Necesitatea de necontestat a alocarii de fonduri substantiale pentru combaterea efectelor inundatiilor a -dezlegat- guvernul de cerintele FMI asupra deficitului bugetar. Si executivul a folosit prilejul de a mai face si alte cheltuieli stopate de FMI, precum cresterile salariale pentru bugetari. Astfel, interventia presedintelui Basescu a putut fi considerata ca venind in intampinarea cerintelor FMI pentru ca totusi deficitul bugetar si cel de cont curent extern sa nu treaca mult dincolo de -recomandarile- institutiei financiare de la Washington si un acord cu FMI sa nu iasa complet din discutie.
Lucrurile sunt de fapt cu mult mai simple. Cu sau fara presiunea FMI, cresterea TVA a devenit inevitabila. Consecintele introducerii cotei unice, care a lasat pe piata peste un miliard de dolari pentru consum, precum si repercusiunile aprecierii leului fata de euro si ale cresterii creditului bacar pentru locuinte si bunuri de consum s-au materializat intr-o umflare a consumului din import. Un consum care a pierdut orice relatie cu productia interna (ca acoperire in marfa) si cu exporturile (ca acoperire in finantare). Depasindu-se orice limite in domeniu, deteriorarii in continuare a deficitului extern trebuie sa i se puna cumva frana. Si n-o poate face decat majorarea unui impozit puternic, precum TVA.
Tensiunile legate de majorarea TVA nu prea vor mai lasa loc insa pentru reducerea -la schimb- a contributiilor sociale. Intrucat nu este vorba doar de tensiunile bugetare in sine, ci indeosebi de cele extrabugetare. In ultima instanta, constrangerile bugetare ar putea fi depasite printr-o crestere a deficitului bugetar, cu acordul sau cu opozitia FMI. Problema este insa extrabugetara si se afla pe terenul deficitului extern. La nivelul actual de impunere, un punct procentual contributii sociale echivaleaza cu trei puncte procentuale impozit in cota unica asupra veniturilor, ceea ce ar insemna ca o reducere chiar minima in contributiile sociale ar lasa pe piata pentru consum mai mult decat a lasat introducerea cotei unice. Efectele de crestere a consumului din import ar putea fi chiar mai mari decat cele de descurajare antrenate de majorarea TVA. S-ar stimula exact ceea ce s-ar urmari de fapt sa se combata!
Este o mare intrebare ce fundamentare economica – adica ce acoperire cu resurse – s-ar putea gasi pentru o majorare a TVA la schimb cu o reducere a contributiilor sociale. Fara o asemenea fundamentare solida, actiunea, dictata deci doar de considerente politice, ar fi o aventura! Mai ceva decat aceea a cotei unice!
