Nici unul din lunga lista a motivelor care impun o rectificare bugetara in cursul executiei bugetare nu a lipsit in acest an: efectele unor calamitati naturale (cum au fost inundatiile din Banat); schimbari importante in cursul leului intre momentul constructiei bugetului si perioada executiei sale; noi tinte, si mai draconic restranse, de deficit bugetar impuse de FMI, reasezari in prioritatile economice determinate de insasi schimbarea guvernarii (cea noua, neavand timp sa-si construiasca propriul buget, a fost nevoita sa -mearga- pe bugetul elaborat de fosta guvernare, dar pe care trebuia sa-l amendeze la un moment dat ca urmare a efectelor unor decizii cu implicatii bugetare majore, precum introducerea cotei unice, majorarea in compensatie a altor impozite si recalculatarea pensiilor).
Pe fond, rectificarea nu se putea solda decat cu ceea ce s-a soldat: cu o severa restrangere bugetara. Golul lasat in incasari de introducerea cotei unice si subtirimea compensarilor din majorarea unor impozite de rangul doi au afectat capitolul de venituri. Chiar si in aceste conditii, rectificarea ia in considerare o rata destul de ridicata de crestere a veniturilor: 19% fata de nivelul din anul 2004, din care aproape 14% reprezinta efectul combinat al cresterii economice si inflatiei, restul, respectiv cateva puncte procentuale, cazand in seama colectarii mai bune a impozitelor si taxelor.
Cheltuielile au trebuit insa serios limitate. Cerinta expresa a FMI de reducere a deficitului bugetar – adica de restrangere a cheltuielilor peste veniturile curente – a limitat si mai mult cuantumul global posibil de efectuat al cheltuielilor. Acestea sunt prevazute, fata de nivelul din 2004, cu o crestere de numai 13%, deci sub efectul combinat al inflatiei si cresterii economice, ceea ce inseamna de fapt o scadere a cheltuielilor bugetare in PIB.
Realitatea este si ca a fost practic primul an in care executia bugetara n-a mai putut fi ajutata de evolutiile din -binomul- curs de schimb-inflatie, traiectoriile din cadrul acestuia introducand, pentru intaia oara in anii tranzitiei, gatuiri suplimentare in domeniu.
Pentru Ministerul de Finante, devalorizarea leului, ca o constanta a perioadei postdecembriste, a constituit o relaxare permanenta. La o devalorizare a monedei nationale, cheltuielile bugetare, fiind in lei, raman fixe in cifre absolute, in timp ce incasarile cresc prin -umflarea- in lei a aportului extern din cadrul bugetului. Devalorizarea continua a leului si inflatia au fost instrumente ale executiei bugetare in anii tranzitiei. Inflatii sub cele de fapt anticipate au fost prevazute in buget pentru ca depasirile tintelor stabilite sa usureze executiile bugetare, pe baza aceluiasi mecanism: cheltuielile sunt prevazute in sume absolute, in timp ce incasarile, provenind din impozite si taxe in general procentuale, sunt sporite de inflatie, chiar daca artificial. Cheltuielile prevazute sunt astfel acoperite, chiar daca sumele alocate nu mai reprezinta acelasi lucru tocmai din cauza inflatiei.
Inflatiile mai reduse si situate in grafic din ultimul timp au creat probleme constructorilor bugetului, ingreunand executiile bugetare. Iar prima apreciere a leului din perioada de tranzitie – in contradictie cu devalorizarile sistematice de pana acum – a bulversat pur si simplu, in 2005, executia bugetara. Bugetul initial a fost calculat pe baza unei rate de schimb de 42.500 lei la un euro, iar rectificarea a trebuit sa fie facuta la un curs mediu de 37.500 lei la un euro. O diferenta de peste 10%, care subliniaza amploarea implicatiilor. S-a produs o gaura in incasari, chiar daca nu -fizica- propriu-zisa, care a reclamat sa se taie inca si mai substantial din cheltuielile prevazute, nemaivorbind de cele dezirabile.
