O interventie-recomandare din partea Comisiei de la Bruxelles a transat dilemele Ministerului Economiei in ce priveste abordarea in continuare a procesului restructurare-privatizare in sistemul energetic, care intra de acum in miezul acestuia, resprectiv productia de electricitate.
Dilemele nu erau, din pacate, determinate de indoieli -existentiale- sau de preocuparea – de altminteri la ordinea zilei in energetica europeana – privind securitatea energetica nationala, care pentru multi, in lumea globala in care se spune ca traim, semnifica totusi mentinerea inca a unui control national in domeniu. Nicidecum sa fie vorba de asa ceva, intrucat hotararea de a se instraina totul in sistemul energetic, ramanandu-se practic fara pozitii ale capitalului autohton in acesta, a fost luata, desi se dovedeste a fi in contracurent cu tendintele din Europa si in conformitate doar cu teoretizarile despre economia de piata si globalizare de prin carti.
Dilemele erau mult mai prozaice: daca lansarea privatizarii in productia de electricitate sa se faca inainte sau dupa restructurare!
Daca privatizarea este cumva nu doar un mijloc de eficientizare, ci chiar un scop in sine – asa cum pare sa fi devenit in Romania – atunci privatizarea in productia de energie facuta inaintea restructurarii ar fi avut dezavantajul ca numai o parte din producatorii de energie din Romania ar fi ajuns sub controlul strainilor (ceea ce nu ar fi corespuns cu scopul ca totul sa ajunga in mana strainilor). Acestia nu se inghesuie decat la profit sigur, fara cheltuieli mari – ceea ce nu este deloc condamnabil, ci doar dezavantajos pentru noi – si, oricum, nu cu recuperari pe termene prea lungi. Astfel ca, daca responsabilii romani nu ar fi fost atat de inconstienti incat sa scoata la vanzare chiar in mod direct si hidrocentralele – ale caror amplasamente le-a lasat Dumnezeu romanilor si care s-au construit, de altfel, cu sacrificii banesti si in oameni din partea acestora – nu prea s-ar fi privatizat mare lucru. Caci, cu exceptia complexelor Turceni si Rovinari, retehnologizate pe bani grei tot pe seama statului roman (adica a poporului roman), termocentralele – care produc grosul electricitatii in Romania – sunt cam vechi si demodate si nu prea prezinta interes pentru strainii doritori de profit maxim si imediat.
Printr-o restructurare prealabila insa, privatizarea – de fapt, mai bine spus, instrainarea – producatorilor de electricitate ar fi avut sanse mai mari. Inainte de toate, trebuie precizat ca nu ar fi fost vorba in fond de vreo restructurare, ci de o reorganizare in scripte in sensul refacerii pe un anumit plan a structurilor integrate initiale ale sistemului energetic romanesc. Cand sectorul de productie al RENEL, numita apoi CONEL, a fost reorganizat pe surse de energie (Hidroelectrica, Nuclearoelectrica si Termoelectrica), era ca nici o restructurare nu va fi urmat, intrucat primele doua entitati puteau produce electricitate in conditii competitive, iar ultima ramanea pe cap cu toate problemele de ineficienta: costuri ridicate, pierderi financiare, datorii la furnizori si la bugetele publice.
Noua asa-zisa restructurare ar fi urmat sa constituie cateva RENEL-uri mai mici, indeosebi prin cuplarea unor hidrocentrale rentabile cu termocentralele nerentabile, dupa care noile structuri sa fie oferite -la pachet- spre privatizare.
Pentru populatie – marele perdant al acestei asa-zise re-restructurari – reorganizarea respectiva ar fi avut avantajul nesperat ca ar fi eliminat practic intermediarii care au ajuns sa paraziteze sistemul, preluand energie hidro ieftina si vanzand-o scump unor mari consumatori. I-ar fi eliminat deoarece noile structuri de productie ar fi fost astfel -asamblate- incat sa produca aproximativ la aceleasi costuri, intermediarii (-baietii destepti- cum i-a numit odata presedintele Basescu) nemaiavand de unde sa cumpere ieftin ca sa vanda scump!
Dar, din punctul de vedere al strainilor gata sa preia sub control sistemul energetic roman, ar fi fost rai in toata regula. -La pachet- insemna ca se putea ajunge lesne in posesia unor hidrocentrale care produc cu costuri minime, in timp ce termocentralele din pachet puteau fi curand, dupa cumparare, abandonate ca nerentabile, ca doar pe noii proprietari straini ce ii interesa faptul ca si de productia acestora era nevoie in sistemul energetic din Romania. Sau, pentru a nu la abandona, acestia vor fi pretins asemenea tarife pentru asigurarea profiturilor lor, incat populatia ar fi ajuns, intr-o mare proportie, in sapa de lemn, cum este deja o parte a ei chiar si la actualul stadiu al preturilor.
Poate Comisia de la Bruxelles n-a intrezarit tocmai exact oportunitatea pentru capitalul vest-european pe care o oferea varianta -restructurarii-, de a recomandat ministrului roman al economiei sa lase lucrurile asa cum sunt, permitand, vezi Doamne!, pietei sa decida restructurarea si formele prin care se va produce. Ce va insemna aceasta? Ministerul Economiei a sugerat cam ce se va intampla. O firma de consultanta – desigur pe bani grei, bani evident publici – va spune autoritatilor romane ce si cum sa faca, urmand ca investitorii straini sa decida, de pilda, daca vor fi gata sa cumpere -pachete hidro-termo- (ceea ce s-ar putea perfect intampla intrucat energia hidro este miza!), daca nu cumva -piata- va decide ca hidrocentralele sa fie vandute direct si separat, nu de alta, dar sa nu -incurcam- cumva pe investitorii straini!
Se pare ca am subestimat Comisia de la Bruxelles. In noua formula pe care a sugerat-o, nici macar decizia de privatizare nu va mai apartine autoritatilor romane, ci unui consultant, probabil tot vest-european! Si daca acesta va fi tot Credit Suisse First Boston – care a facut jocurile si a aranjat cifrele la privatizarea Petrom si la alte privatizari majore – sistemul energetic din Romania, din punctul de vedere al intereselor statului roman si populatiei romanesti, va sa fie prajit de tot, si nu doar la figurat, ci si la propriu!
