Acum exact 439 ani, la 12 mai 1581, suveranul Ştefan Bathory, regele Uniunii Polono-Lituaniene – unul din cele mai mari state europene la acea vreme – şi principele Transilvaniei, fonda, prin Diplomă regală, Academia Claudiopolitana, în Cluj (Claudiopolis), pe „Uliţa Lupilor” (unde este şi astăzi sediul central al UBB).
Demersul a fost unul excepţional pentru acele vremuri, fondându-se astfel prima instituţie cu statut de universitate de pe teritoriul de astăzi al României, la acea data fiind însă, aşa cum reiese din diploma fondatoare, şi singura instituţie de acest tip activă pe teritoriul Ungariei. Într-adevăr, Academia Claudiopolitana era o instituţie cu statut de universitate, deoarece avea prin Diploma fondatoare regală dreptul conferit de un suveran pentru a oferi titlurile universitare de baccalaureus, magister şi doctor în cele două facultăţi unde pregătirea se făcea în limba latină: Facultatea de Filosofie (gândită în 3 ani), urmată de Facultatea de Teologie (gândită în 4 ani). Cu acordul Suveranului Pontif, Academia este organizată şi condusă de Ordinul Iezuit, iar în 1583 Papa îi asociază şi un seminar pentru pregătirea preoţilor.
Academia Claudiopolitana va evolua sinuos – cu întreruperi şi reluări ale activităţii, după modelul celor mai multe universităţi ale acelor vremuri -, în Universitas Claudiopolitana, celor două facultăţi originale adăugându-li-se dreptul (1774) şi medicina (1775/1776). Confirmarea imperială din partea Curţii de la Viena, după 1698, a statutului de universitate stabilit prin Diploma fondatoare regală (1581) îi creşte prestigiul şi anvergura, iar din 1753 devine o universitate imperială, cu predare în latină şi germană, nemaifiind una strict catolică/iezuită. Spre exemplu, susţinerea doctoratelor era publică, după modelul universităţilor din Viena şi Praga, între anii 1725 şi 1752 fiind înscrişi 231 de doctoranzi.
După 1786, Universitas Claudiopolitana este transformată într-o instituţie de învăţământ superior fără rang universitar (cu rang semiuniversitar – putea face pregătire la nivel de filosofie şi/sau la nivelul titlurilor de baccalaureus/magister, dar nu doctor), din care vor rămâne ulterior Academia de Drept din Cluj (refondată în 1863) şi Institutul Medico-Chirurgical (după 1850). Aceste două instituţii de învăţământ superior semiuniversitar vor fi înglobate în 1872 în noua Universitate Maghiară din Cluj, transformată la rândul ei în 1919 în Universitatea Românească din Cluj. În perioada comunistă, Universitatea Bolyai, derivată din universitatea maghiară, şi universitatea V. Babeş, derivată din universitatea românească, vor fi reunite în 1959 în Universitatea Babeş-Bolyai (UBB).
„UBB, ca moştenitoarea legală a Universităţii Româneşti din Cluj, dar şi una dintre instituţiile continuatoare ale acestei tradiţii academice vechi, prin Carta şi în însemnele oficiale ale universităţii a onorat această tradiţie imediat după Revoluţia din 1989. La fondarea Academiei/Universităţii, suveranul Ştefan Bathory declara că aceasta trebuie să aibă aceeaşi demnitate precum cele din Franţa, Germania, Italia sau Spania, iar Curtea de la Viena, a ridicat-o la un astfel de nivel. Această cultură academică fondatoare pentru excelenţă s-a menţinut de-a lungul istoriei universităţii noastre, UBB neavând în siglă doar 1581, ci asumând esenţa academică a acestui act fondator prin motto-ul Traditio nostra unacum europae virtutibus splendet şi prin valorile Tradiţio et Excellentia. În plus, acceptarea noastră recentă în GUILD – comunitatea unora din cele mai prestigioase universităţi world-class europene – arată că nu rămânem doar în simboluri, ci că suntem ancoraţi în realitatea academică internaţională de prestigiu”, afirmă rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, prof. univ. dr. Daniel David.
Rectorul UBB adaugă: „Pentru mine este uimitor cum vremurile naţionalist-extremiste şi/sau mentalitatea comunistă au reuşit să minimizeze până la necunoaştere în ţară o astfel de universitate. Distorsiunea prin rescrierea istoriei învăţământului superior din România a putut duce la ignorarea unei universităţi de pe teritoriul României, care în 1585 a ajuns la nivelul studiilor superioare universitare, la început de secol XVIII acordase zeci de titluri universitare de baccalaureus, magister şi doctor, iar după 1753 devine o universitate imperială, cu patru facultăţi clasice acelor vremuri (filosofie/teologie/drept/medicină). Chiar în UBB am accentuat mai degrabă partea mai distală şi astfel mai convenabilă (1581), decât perioada habsburgică, de maximă dezvoltare (secolul XVIII). Dar în epoca globalizării şi a internetului nu mai poţi păstra astfel de distorsiuni, iar situaţia trebuie ştiută aşa cum a fost, deoarece avem lucruri de învăţat. Spre exemplu, iată cum i se adresa Împărăteasa Maria Tereza acestei comunităţi academice în 1775: „Iluştrilor, venerabililor, respectabilor, magnificiloriubiţi de noi cu sinceritate am decis cu bunăvoinţă introducerea cel puţin în ordine succesivă în universitatea claudiopolitană a unei facultăţi de medicină”. Ei bine, dacă politicienii noştri de astăzi ar avea măcar un dram din acest respect faţă de mediul academic, atunci România ar arăta altfel!”.
