Profesorul Adrian Papahagi, licențiat în anglistică al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1999) și al Universității Paris IV-Sorbonne (1998). A fost elev străin al École Normale Supérieure (Paris) între 1997 și 2000. Deține un master în studii medievale la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne (1999) și un doctorat în studii medievale („summa cum laude”) la aceeași universitate. A predat limba engleză veche la Universitatea Paris Sorbonne și la Institutul Catolic din Paris între anii 1999 și 2003. Actualmente este lector la catedra de engleză a Facultății de Litere, la Universitatea „Babeș-Bolyai” a făcut o demonstrație interesantă pe contul său de facebook. Ministrul Educației, absolvent al Facultății de Îmbunătățiri funciare, deci un mediocru d.p.d.v academic s-a gândit el cum să-și domolească frustrările față de intelectualii veritabili din universitați. Așa că a emis o directivă despre care povestește ironic profesorul Papahagi:
„Circulă o nouă directivă absurdă în universitatea românească. Cu toții am fost puși să ne calculăm indicele Hirsch pe Thomson-Reuters, Scopus și Google Scholar.
Voi vorbi rapid despre absurditatea demersului. Ca să nu fiu acuzat de necinste, mă folosesc pe mine însumi pe post de cobai.
După ce mi-am calculat indicele Hirsch (2 pe Google Scholar, 1 pe Scopus și Thomson-Reuters), m-am cam îngrijorat. Cu 8 studii în reviste ISI occidentale (nu le mai socotesc pe celelalte 20) și mai multe citări de care aveam cunoștință în reviste ISI precum Scriptorium, Vivarium, Medium Aevum sau Anglo-Saxon England, bașca altele prin cărți publicate la edituri academice de prestigiu precum Brill, Rodopi, Brepols sau De Gruyter, mă așteptam să stau mai bine.
Am observat pentru început că niciunul dintre aceste motoare de căutare nu găsește toate citările. Unele, identificate aici, nu apar dincolo, și invers. Majoritatea nu apar deloc. Ca să nu mai vorbim că, dacă publici în franceză, italiană, spaniolă, sau germană, ești practic invizibil (norocul meu că sunt anglist).
Am început, firește, să mă compar cu alți colegi umaniști pe care-i știam vrednici, din diverse universități românești: majoritatea au indicele 0 sau 1. Rar întâlnești câte un 2. Am zis că așa suntem noi, românii, mai marginali, chiar și când publicăm la Oxford, Paris, Milano sau Londra și am început să mă compar cu personalități din domeniul meu (filologia medievală). Cu toții aveau indici între 0 și 2. Măi, să fie!
L-am căutat de pildă pe Daniel Donoghue, profesor de engleză veche (specialitatea mea) la Harvard, universitatea nr. 1 în toate clasamentele, om de 60 de ani, cu salariu imens, fonduri de cercetare generoase și acces la cea mai bună bibliotecă universitară imaginabilă. Rezultat: 6 citări, indice Hirsch 2 pe Scopus (versus eu, 2 citări, indice Hirsch 1).
Măi, să fie, îmi spun din nou. Repet căutarea cu Andy Orchard, Bosworth and Rawlinson Professor of Anglo-Saxon la Oxford: tot cam așa.
Până când m-am gândit să mă uit cum stă unul dintre cei mai celebri medieviști, creator de școală în semiotică, autor de cărți de succes, la sfârșit de carieră, profesor la cea mai veche universitate din lume (Bologna): Umberto Eco. Ei bine, și Eco are indicele Hirsch 2. Mai puțin, probabil, decât mulți chimiști sau informaticieni la început de carieră.
Domnule ministru al Educației, lăsați glumele proaste! Indicele Hirsch este irelevant pentru științele umane. O spune cineva care, după 10 ani de carieră academică, stă relativ bine, care a publicat în reviste internaționale de prim nivel – nu caut deci scuze.
Nu putem reduce lumea academică la chimiști sau biologi, iar motoarele Thomson-Reuters, Google Scholar și Scopus sunt calibrate mai ales pe științele exacte, ignorând cu grație citări pertinente în reviste umanistice ilustre.
Ca exemplu, cel mai mare indice h5 al unei reviste umanistice este 38, față de cel mai mare indice h5 al unei reviste de științe exacte, care este 355. Ca să nu mai vorbim că indicele h5 cel mai mare al unei reviste în limba franceză este 15 (în domeniul biotehnologiei – cele umaniste au mult mai puțin).
Ce să facă un specialist în Dante ca să fie citat: să publice în reviste americane de biologie?”
