Prozatorul și publicistul Traian Bădulescu Șuțeanu, la 31 ani de la plecarea dintre noi a celui socotit acum „al doilea poet naţional”, elucidează motivul pentru care i s-a atribuit această definire:
„NICHITA ŞI GLASUL SĂU ETERN
Acum, la 25 de ani de la ceea ce s-a convenit să se numească „revoluţia română”, (care a fost doar antitotalitară şi nu anticomunistă, cum declară reţinut chiar„înfăptuitorul” ei), se cuvine să ne amintim că, printre cele trei evenimente majore din istoria noastră contempoprană, petrecute în ultima lună a anilor 1918, 1947 şi 1989, – adică Marea Unire, abolirea monarhiei şi revolta anticeauşistă,- este şi ziua de 13 decembrie 1983, momentul plecării fizice dintre noi a celui de al doilea poet naţional Nichita Hristea Stănescu.
Pentru a-i înţelege chipul, firea, gândirea şi exprimarea singulară şi mai ales pentru ce s-a convenit să i se atribuie denumirea convenţională de „al doilea poet naţional”, acum la 31 de ani a plecării sale în nefiinţă, redăm mai jos esenţa poeziilor sale, spiritul lor dar mai ales sunetul lor cu totul şi cu totul aparte, ce s-a ridicat distinct tocmai într-o lume în care în acest domeniu s-a făcut risipă de exprimare lozincardă, într-o vreme când literatura a fost folosită masiv pentru deturnarea spirituală a Neamului de la a fi Dacii primordiali la a ne mai fi, decât „oameni ai muncii”,unealtă de lucru tăcută în vasta lume periferică şi agresivă a internaţionalismului proletar. În acet timp, din punct de vedere statal, noi nu mai eram nici daci, nici romani, poate cumva ceva slavi, dar cu siguranţă „oameni ai muncii,” fără identitate şi mai ales de tot fără opinie. Ceea ce a reuşit colegul nostru de clasă, de pe când eram elevi la liceul Caragiale din Ploieşti, poate fi socotit un miracol. Limbajul său aşezat, direct, firesc,- nu neapărat criptic şi mai ales esopic, – ne-a exprimat magistral, mai ales când peste el a fost mereu deschsă vocea de bruiere a trombonului propagandistic laudativ a ceea ce trebuia veştejit şi respins ca nociv Neamului şi Ţării, a celui trecut în analele istorice ca al doilea poet comunist din estul Europei, după rusul Vladimir Maiacovski.
ÎNTR-O ZI CAM PE LA PRÂNZ
prima poezie scrisă la 7 ani (1940)
Într-o zi cam pe la prânz,
Gheorghiţă mergea cu-n mânz.
Cum mergea cu mânzu-agale
Îi ieşi un hoţ în cale.
Hoţul, fiind bandit din fire,
Îi luă mânzul cu grăbire.
Gheorghiţă rămase cu buza umflată
Că n-a avut şi el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată.
ARDEA SPITALUL
Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte!…
…Ardea spitalui cu bolnavi cu tot
şi flăcările sfârâiau în cărnuri,
râs alb cutremurat de savaot.
Ce râs, ce râs mă străbătu azi-noapte!
Ce râs de ziduri prăbuşite
strivind sub ele urlete, clipite
şi razele căzute ale lunii.
Şi luna…cum mai fulguia azi-noapte
Pe străzile pierdute-adânc în vis…
Şi cum mai fulguia pe cărnuri aspre!
Desfrâu de flăcări şi de vis ucis.
debut în Gazeta literară nr.12 din 1957, la 24 de ani
PE CÂMPUL DE PIATRĂ
la începutrul comunismului
Pe câmpul îngheţat caii mureau, câte unul
în picioare, cu ochii deschişi, de piatră.
Vântul îi răsturna pe rând, câte unul
bubuiau pe rând, câte unul,
ca pe o nesfârşită tobă de piatră.
Eram copil pe-atunci: mi-era frig,
şi priveam, clănţănind, picioarele lor paralele,
cu potcoavele-n aer, aburind de frig…
Unui, doi, trei, patru, număram clănţănind de frig
picioarele lor paralele.
Nu mă mai gândeam la nimic.
Mama s-a dus la oraş şi-o să aducă pâine.
Peste tot e numai zăpadă…caii…şi altceva nimic,
…patru, cinci, şase, şapte, şi altceva nimic.
De-ar veni odată cu pâine !
CINE SUNT EU ?
CARE-I LOCUL MEU ÎN COSMOS ?
Fără mine nu se poate; dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovadă că m-am tras din mine însumi;
adică din acel mine care -a fost.
Eu sunt cel care nu se poate fără de el,
eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu “l-am făcut” pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun, nici rău,
Ci sunt pur şi simplu.
Eu sunt cuvântul “sunt”.
Eu sunt spiritul care înţelege cuvântul”sunt”.
Eu sunt trupul abstract al lui “sunt”
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există “sunt”
şi patul lui în care doarme.
SĂ NE IUBIM CA FLORILE
Să ne iubim ca florile
în noi înşine.
Să creştem pe ramura
vie a cuvântului.
Eu sunt A
petala strigării,
tu eşti U,
friguroasa floare.
Să ne iubim ca florile
în noi înşine,
cu litere singure
în interiorul cuvântului.
O,tu, cuvântule,
sex şi matrice
din care se naşte
întreg viitorul.
Să ne iubim ca florile
în noi înşine,
în voi înşivă,
în ei înşişi;
ca florile, numai ca florile,
florile dalbe,
flori de măr…
ÎN DULCELE STIL CLASIC
Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală,
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară,
dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.
O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.
Mai rămâi în mersul tău
parcă pe timpanul meu,
blestemat şi semizeu,
căci îmi este foarte rău.
Stau întins şi lung şi zic:
domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic,
aurit şi mozaic.
Şi doar asta vreau să spun:
Pasul trece, eu rămân.
SUNT UN OM VIU
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor,
dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2,între mine şi 3.
Am şi un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
şi o rană întâmplătoare la mână,
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Aligheri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri).
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de a şti,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie !
E un timp al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită,
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar umple de ferigi, de bălării.
Dar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
C Â N T E C
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de dalta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi
tâmpla de stele până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt !
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată;
una foarte jos, întoarsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a întâmplării că sunt.
R U G Ă C I U N E
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochii,
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului
printre degetele tale.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.
ÎNGERUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ
Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trecea ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvânt, strigai
tu, îngere, împins din rai,
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legatura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţă,
trecu prin chioşcul alămin
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin,
pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.
Când fu în dreptul meu, strigai:
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.
De-abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasea unui steag înfrânt !
Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramuri verzi puse piezişe
şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…
Mă desprinsei de sus, căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O. el se-ndepărta, zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins din rai ca de un vânt
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.
POETUL CA ŞI SOLDATUL
Poetul, ca şi soldatul,
nu au viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.
El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii,
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.
El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis,
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.
Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care el le sperie ca să le facă să zboare.
Să nu-l credeţi pe poet când plânge.
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.
El a stors lucrurile de lacrimi.
El plânge cu lacrima lucrurilor.
Poetul e ca şi timpul,
mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat.
Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului;
mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat;
dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit.
Imediat o să spună că el l-a zis;
şi o să-l spună în aşa fel
încât şi voi o să spuneţi că într-adevăr:
el l-a zis !
Dar mai ales vă conjur:
nu puneţi mâna pe poet !
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet !
… Numai atunci când mâna voastră
e subţire ca raza,
şi numai aşa mâna voastră ar putea
să treacă prin el.
Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi,
şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi că da,
că într-adevăr el are mai multe degete…
Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare;
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.
… Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el…
Poetul, ca şi soldatul,
nu are viaţă personală.
CU COLŢUL INIMII
Despre patrie se pot spune
cuvinte scrise cu colţul inimii noastre,
suspendate în aer, albe spume
ale mării acesteia, albastre.
O, dar pentru ochiul străin,
toate acestea ar fi poate dantele
la perdeaua de miraj alcalin
trasă numai peste stele.
Însă pentru cei ce suntem aici
în viaţă, întregi şi în lucrare,
cuvintele au lamă de brici
intrând în miracol, cu tandră mirare.
COLINDĂ DE ŢARĂ
O, lerui ler, zăpadă, zăpadă,
formă albă a cerului câzându-mi pe frunte
din înâlţime nomadă,
din universul punte.
O, lerui ler, ţară,
patrie, pâmânt în care dorm
alăturea căciulă cu panaş, tiară
Şi osul de strămoş, sceptru de domn.
O, lerui, râuri îngheţate,
lacrimi lungi de la-nceputul lumii
prin care alunecau smălţate
zânele dulci ale genunii.
O, lerui, brad frumos, o lerui,
piatră săpată-n frig de geţi
şi de căderea capului acelui
mai drept şi mândru între drepţi.
O. ninge peste Sarmisegetuza,
şi lerui leri şi lerui ler,
însămânţata şi lehuza,
pare-a pământului de cer.
Se umflă, o, cu grâu în ea,
sub blana albă de zăpadă,
o, lerui ler, stăpâna mea,
hlamida mea de domn, zăpadă…
ÎNTOARCERE ŞI ZICERE
Să nu mă mai iubiţi pe mine;
iubiţi-vă pe voi şi demnitatea voastră.
Şi de n-am un pat
în inima ta, ţărănime,
tu ştii că ai în mine pasărea măiastră.
Dar dacă tatăl meu ţăran,
m-ar auzi că sunt îndrăgostit de voi,
mi-ar zice: ară şi munceşte;
eu sunt bunic de spic de grâu.
Abia după aceea, dacă vrei să cânţi, nunteşte
pe substantivul pe care tu l-ai înecat într-un pârâu,
răpit de peşti,
verb împărat,
nu plânge,
ci munceşte;
verb împărat,
tu eşti doar peste grâu…
DESPĂRŢIREA DE APĂ PRIN GHEAŢĂ
(presimţire a rezistenţei din munţi)
Frigul, numai frigul mi-a rămas ca proprietate,
cel dintre schiurile schiorului şi zăpada
scânteindă spre vale şi nedreptate,
cel care de la steaua de niciunde,
până la tine, pământe,
de moartea lumii e străbătut cu morminte.
O, singurul meu prieten, frigul, singurul meu,
în de nimic şi în absenţă
îl duc ca pe un trofeu.
Vijelios din munte schiorul coboară, coboară;
albe şi reci, zăpezile zboară
şi ning în sus, de jos în sus,
cu frig pe frig,
cu foarte frig,
pe foarte frig !
MUTAREA ÎN LUP
Mă mut în lup,
sfântă maică Putna,
tu, biserică de piatră
care ai crescut din mâinile două
ale lui Ştefan cel Mare,
care stătea în genunchi
şi cu ochii la cer.
De durere, de singurătate,
de grija pentru ţară,
de anume,
de ciudată boală
de organe ţinute în afara trupului
şi numite codru verde
şi în care lupii,corbii,
cu un nume zic,
zăpezii, ierbii…
Mă mut în lup, sfântă maică Putna,
în turla ta zidită de mâini
invidiate astăzi de stafii;
vin şi mă atârn,
şi nu bat bing-bang,
ci urlu,
pentru că în turla ta nu mai bat clopotele,
ci bat lupii.
De singurătate, de dare cu ţara,
iată-mă vin la tine
cu trsiteţile ciorchine,
cu privirile dulbine,
cu vorbirile haine
şi cu oasele mulţime
ca să mă iubeşti pe mine,
pe mine şi doar pe mine,
care una sunt cu tine.
Loc sfânt, loc străvechi,
piatră căzută din lună,
pentru că în loc de inimă,
Ştefan cel Mare, Domnul,
ţinea de ibovnică
un inel
şi un miel,
şi un ciobănaş,
subţire, gingaş
şi-o turmă de oi,
păscută-n zăvoi
şi vreo doi duşmani,
mult mai ortomani,
la apus de soare
vrând să mi-l omoare;
nu pot să-l omoare.
Sfântă maică, sfântă,
de din piatră blândă
şi încondeiată,
tot cu ţara toată,
în ajun de Paşte,
pe când murgul paşte
al lui Alimoş
din Ţara de jos.
Sfântă maică Putna,
nu-mi plac lupii;
nici zăpada cu urme
de labe de animal.
mă mut în lup pentru că este vremea
shimbării lupilor
în clopote.
Înainte de a mă naşte
mi s-a povestit viaţa mea de acum,
atât de amănunţit în durerile şi-n revelaţiile ei,
atât de amănumţit în corpurile şi-n trunchiurile ei,
atât de amănunţit în relieful şi schimbările ei,
atât de amănunţit în magnetul de zăpadă al ei
încât pe negândite am devenit ea;
am devenit totuna cu priveliştea vieţii mele,
şi, din ascultător, am devenit ascultat
şi deodată
eu însumi am fost cel care povestea,
fiind încă de pe atunci
de mine însumi strigat,
ca să mă aud cu urechea de acum.
Voi, lupilor, clopote de carne,
eu limba voastră sunt,
coastele mele, perete de arme
cu ţevile-n cer din pământ.
Voi, lupilor, semn de victorie
plătită cu însumi, plătită cu însuţi,
ochi dublu în memorie,
amestecând plânsu-mi cu plânsu-ţi.
Voi, lupilor, clopote la Putna de piatră,
de veche vechime,
pentru zidirea ne-ngenunchiată,
mă mut în voi şi mi-e bine,
ca să se ştie că nu au murit
bărbaţii în acestă ţară
şi nici ce e vechi, ce e mit,
şi nici ce se va naşte a doua oară.
Sfântă maică Putna,
mă mut în lup;
în numele oilor mă mut în lup,
ca să nu mai fie trist ciobanul,
care-şi ridică aleanul
într-o lună cât e anul,
luându-şi nuntaşi
brazi şi păltinaşi,
preoţi -munţii mari,
paseri – lăutari,
păsărele mii
şi stele făclii…
UN PĂMÂNT NUMIT ROMÂNIA
Şi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, doamne,
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.
Şi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire,
dar cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără sunet.
A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-a pus la pleoape un fel
de vedere de cercel
şi în inimă nisip
şi din chip altfel de chip,
voind nevăzuta hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.
Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă,
cu stelele patimă.
A venit la mine “DA”,
care tocmai învia
şi-a venit la mine “NU”,
de însumi vărsat în tu.
au venit să îmi impună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre oase să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neţtiind că sunt pământ.
Atârnat de ploaie ca vântul de nori,
ca negrul de aripa neagră,
bate bătrânul – fâlf. bate…
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului,
şi-ale nuştiucinelui.
Duceţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor;
neînşăuat,
nepotcovit, neînjugat…
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta – colivie,
inima să iasă afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa,
de rămâne tot neud
de la Nord până la Sud.
Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea,
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.
Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate..
De două mii,pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre,
născând mereu copaci.
De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.
Noaptea, în lanul cel de grâu,
când fluier herghelia din prundişuri,
suntem de faţă eu şi tu,
– şi tu şi tu,-
vii şi morţii laolaltă.
Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiei spânzură-n jos.
O mie de strămoşi atârnă – aici
de fiecare suflet.
Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare şi apune…
Pământ de carne eşti,
pământ de carne…
Pentru un om, o, câtă lume!
Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne, de mii de ori
sărată sub şei de sare.
Pământ de carne, bun de mâncare,
Pământ de oase străluminând,
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!
Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ti doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pâmântule de pământ.
CEL MAI BĂTRÂN
Noi am fost primii, oamenii aceştia din prezent.
Noi suintem cei mai vechi.
Noi suntem primii, oamenii aceştia din prezent
şi singurateci.
Peştii şi păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
şi umbra care-o lasă arborii
când sunt.
Noi suntem cei mai vechi
iar tot ce este
e o cădere din vechimea celor vechi,
e un semnal.
Noi am îmbogăţit vederea şi auzul,
mirosul, pipăitul
şi gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.
DIN NOU, NOI
Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.
Dar noi, dar cu noi?
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi;
au murit şi s-au nemurit.
Noi trăim; cu noi cum rămâne?
S-a hotrărât ceva? S-a hotărât?!
Când anume şi ce anume?…
Suntem, dar ne este urât.
(Tare urât!)
C Ă T R E . . .
ultima poezie
Să ningă peste noi cu miei, doar astăzi
să ningă inima din noi…
Noi niciodată nu am fost noroi,
o spun şi mieii care ning pe noi.
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori,
ce zici că ninge mieii peste noi,
ce zici că ninge mieii peste tară
şi pe zăpadă că noi ningem amândoi…?
argotice
A N I C A
Sughiţa:
cineva gândea la ea.
Cam peste o lună-i dusă la vedere.
Odaia zace în tăcere;
perdeaua are ciucuri, creţuri.
Pe masă – cinci dulceţuri.
Când se-ntorcea de la el,
spârc, pe ea, un porumbel.
Peţitoarele îi spun
că-i semn bun !
CÂNTEC DE LUME
Toată frunza-mi zice lotru
c-am furat un ram din codru…
Câmpu-i nins şi tot m-aş duce,
drumurile-n el năuce,
dară nopţile-nstelate
i le ţine lui pe toate.
Tot aş sta şi tot mi-i modru…
Înserarea-mi zice lotru,
seară cufundată-n moină
c-am furat din ea o doină
ce-am cântat-o în neştire…
Numai mândra-mi zice mire…
Dar la capul dragei mele,
plop îşi urcă frunza-n stele,
vântul de-l îngână-n ramuri,
plopul alb cu noaptea-n ramuri.
BALADA MOTANULUI
Motan m-aş fi dorit să fiu,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu ghiare şi musteţe lungi,
cu-n ochi verzui şi-un ochi căpriu.
La ora când târâş, grăpiş
zăpada nopţii se adună,
eu, cocoţat pe-acoperiş
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncia şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc, urlat, scârbos;
iubesc doar locul, nu stăpâni
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna…
Motan m-aş fi dorit să fiu,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu ghiare şi musteţe lungi,
cu-n ochi verzui şi-un ochi căpriu.
Când zorii ziua o deznoadă,
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc
Jegos şi obosit apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mâ-nconvoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan,
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
cu-n ochi verzui, cu-n ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor,
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
poşircă acră -n vin să stea.
“Hei, viaţă, viaţă, ieşi din cort.
Hai, pune-mi-te iar pe danţ…
Te uită…zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort.”
TRECUT DREPT ŞI NEATINS
Cuvânt zis la cenaclul “Luceafărul” al sectorului 2 în ziua de 1 aprilie 2013
A FI POET NAŢIONAL
În exprimările noastre publice l-am definit pe Nichita Hristea Stănescu ca „al doilea poet naţional”.
Înainte de a-i face scurta prezentare, a omului şi operei, se cuvine să elucidăm ce înseamnă a fi „poet naţional”.
Definirea unui poet, ca exprimător a gândirii, simţirii şi trăirii unui neam, se face în raport cu atitudinea sa civică faţă de Neam şi Ţară, dar mai ales după tema domi-nantă din opera sa.
Până acum , dintre conaţionalii care au scris versuri şi s-au exprimat puternic în public întru apărtarea Neamului, moldoveanul Mihai Eminescu este cel unanim recunoscut ca cel care şi-a consacrat harul şi întreaga viaţă cântării şi apărării Neamului, fiind socotit „poetul nepereche”, ca prim şi inconfundabil poet naţional.
„La distanţă de un veac de literatură , prin rolul de nonvator a viziunilor şi a stărilor limbajului poetic, importanţa apariţiei în poezia română a lui Ni- chita Stănescu e comparabilă cu cea a lui Eminescu pentru poezia noastră clasică”, a declratat în scris, pentru eternitate, istoricul literar Alexandru Conde-escu, exegetul principal al operei sale.
În ceea ce mă priveşte, viziunea mea asupra acestui creator mi-am arătat-o la Cenaclul „Observatorul” din Toronto -Canada, dar şi la cenaclul „Mihai Eminescu” din sectorul 2 al capitalei. Şi ziceam acolo:
După ce ţi-ai descărcat sufletul într-un dialog sui generis până la capăt,- şi pus la păstrare între coperţile unei cărţi,-(este vorba de volumul de poezii „De vorbă cu Nichita”), greu mai poţi aduce noutăţi despre cel pe care l-ai cunoscut în ado-lescenţă, când puritatea era la ea acasă. ..Înalt, suplu, bălăior, cu ochii albastrului cerului de Bucegi, fiul abagiului prahovean Nicu Stănescu şi a rusoaiacei Tatiana Cianucichina,- cu prenumele celor doi bunici Nichita şi Hristea,,- a rămas pentru mine, dreptul, tăcutul, încetul şi interiorizatul Stănescu de la B, pe care noi colegii de clasă de la liceul Caragiale din Ploieşti îl strigam cu apelativul Nini, după cum îi spuneau mama şi surorile sale acasă.
Formarea noastră s-a făcut la începutul ceasului istoric al năvalei cancerului roşu al impunerii cu forţa a internaţionalismului proletar şi prin veştejirea naţio-nalismului, declarat “legionarism criminal” de către cei care au răcnit tembelic: “trăim în miezul unui ev aprins şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă. Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi, în flăcările sale se destramă!”
Din această cauză 4 milioane dintre cei care n-au acceptat “să ardă propagan-distic”,vârful conştiinţei noastre naţionale, care era intelectualitatea de atunci, elita neamului, şi-au pierdut libertatea pentru zece până la şaisprezece ani de chin în cele 46 de închisori şi 72 de lagăre de muncă forţată, peste 2 milioane dintre ei, din ţară şi din Basarabia şi Bucovina, n-au mai venit niciodată acasă.
Atunci noi, generaţia în formare intelectuală, ce vedeam vedeam cu sufletul, ce simţeam, simţeam cu gândul: durerea reverberată a celor de acasă, deposedaţi de avutul lor, de credinţă, de tradiţie şi istorie, de demnitate dar şi de oile şi războ-aiele de ţesut ale Stăneştilor şi de vioiciunea încrezătoare în Neam,în pământ şi Ţară a Băduleştilor, lovind simţirea noastră prin năvala navrapilor cu bice şi cătuşe, care te plesneau pe loc şi te legau una-două dacă deschideai gura…Ce vorbeam -era tăcerea vorbitului din ochi, cu privirea lungă, dincolo de ieri şi scurtă – dincoace de stele, care, atunci când ne scăpau în afară, neavând cum să le spună, Nini le-a numit “necuvinte”.
Mai târziu, prin umplerea de înţelesuri a neînţelesurilor, pe care ţi le limpezeşte facultatea, el a îndrăzmit să se pronunţe răspicat: “Poezia este o tensiune seman-tică spre un cuvânt care nu există” . “Poezia foloseşte cuvintele din disperare. In poezie putem vorbi de necuvinte,fiindcă durerea este expresie şi locul ei se află în ţipăt” … Ce ţipete, câtă durere mugită, alteori răcnită a părinţilor noştrii şi a fraţilor noştri sub crâncena dictatură marxistă! “Ţipătul este strămoşul cuvân-tului, a zis Nichita. Durerea conţinută, sensul lor. Cuvântul văzut transportă durere ambalată sonor şi semantic”.
Cine a mai putut defini atât de magistral cele trăite de Neamul nostru în comuni-sm?
Fiecare poet adevărat al neamului nostru , – ca reprezentant al simţirii tuturor,- a lăsat aceste strigăte primordiale: “nu credeam să învăţ a muri vreodata”…”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, acolo unde “se aude cum lovesc în geam razele de lună”.
Iar noi, cei trecuţi prin foc şi noroi, am strigat, estompat: “mamă, mamă, te iubim: alta nu mai ştim”, a zis Nini iar eu am recunoscut: “Mi-a fost teamă să fiu…Îmi râde sufletul de bine că încă mai sunt, printre ai mei, pe acest pământ”.
Iată ce este veşnic, profund şi sfânt dincolo de cuvânt.
Cât priveşte atitudinea lui cetăţenească din scurta lui viaţă a fost aceea a unuia care nu s-a rupt niciodată de ai lui. “Bătrâne, s-a confesat el odată faţă de unul dintre confraţi, cât timp suntem în mjlocul poporului român nu trebuie să ne fie teamă de nimic, deoarece el ştie mai bine decât oricine drumul eternităţii, iar noi n-avem nevoie de altceva decât să fim atenţi la viaţa şi la manifestările lui, pronunţându-i, cu câteva clipe mai repede, gândul şi metafora lui.”
Iadul material şi mai ales cel spiritual , prin care am trecut, precum diamantul prin cruntul foc al exilului interior, a fost concluzionat de el astfe: “Acum, când mai sunt spre nu mai sunt, abia acum am dreptul să vă mint şi să vă spun despre cuvânt că e cuvânt şi ce presimt chiar simt! Slujirea poeziei este durere şi numai durere. Iar măreţia poeziei se află în depăşirea ei”…”Umbra vieţii mele sunt cuvintele mele . Eu sunt simultan cu propria mea secundă, cuvintele mele sunt simultane, cu orice, oricând…Singura proprietate este aceea de a avea spirit…A avea materie – e risipă!”
“Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor au ştiut de la părinţii lor.”
In legătură cu rolul social enorm al poetului Nichita a avut constatarea emblematică: “Poetul ca şi soldatul, nu are viaţă personală”
Pentru a înţelege până la capăt acest destin tragic, vom da citire declaraţiei mamei şi surorii sale, îndureratele doamne Tatiana şi Mariana Stănescu, făcută în presă sub titlul
AŞA SE HOTĂRÂSE LA COMANA
“Nu s-a înregimentat cu nimeni şi la nimic. El, Nichita, nu a avut aproape nimic,(precum nici Eminescu, adăogăm noi),şi nici nu a cerşit şi nu s-a umilit ca să aibe. Să obţină…Ar fi avut şi el de toate. (ca toată pleiada de scribi ai realismului socialist, cărora li se crease o existenţă privilegiată). Micul apartament din Piaţa Amzei l-a primit de la municipiu şi nu de la uniunea scriitorilor. Este concludentă caracterizarea făcută de aceasta (US) pentru Academia din Stockholm, cu ocazia propunerii pentru Premiul Nobel pentru literatură unde s-au folosit cele mai nepotrivite cuvinte şi expresii. (de genul: afemeiat; împrăştiat; neconformist; supra-boem dar mai ales alcoolic, enormităţi care a speriat delegaţia suedeză, ce a plecat imediat din ţară).
Îl invidiau şi îl urau pentru talentul lui.
Neînregimentându-se nici în sus, nici în jos, nici în dreapta, nici în stânga nu i-au dat nimic.
Pesemne că aşa se hotărâse la Comana, la Gogu Rădulesc: ori cu el, dirijat de ei, ori deloc!”
(Notăm: Gogu Rădulescu era acel membru al cc al pcr care “răspundea”, adică dirija cultura. Comana este localitatea de munte unde acesta primise o vilă în care să-şi hodinească bătrâneţile greşite.)
Iar eu – pentru adevărul asupra vieţii sale, şi a culturii noastre gâtuită şi deturnată de către cei care au scris după metoda “realismului socialist”- , voi da citire angajamentului suprem pe care l-am luat faţă de el, şi faţă de cultura noastră ancestralî, citind poezia“Prieteni fără prieteşug”, din volumul meu de versuri intitulat “De vorbă cu Nichita”.
Prieteni fără prieteşug
Noi “părieteni” n-am fost
( aşa -“la cataramă “ !
lângă un pahar
şi-o pastramă,
zi de zi şi ceas de ceas,
de la unul la altul,
la taifas,
în jurul unei sticle
şi-a vorbelor de pripas).
Dar…
Prietenia am avut-o
dincolo de buzunar,
-ca un dat şi ca un har-,
sub osul stern
şi în cutia craniană,
flux etern
prin legătura ploieşteană,
în firul cel lung,
-tainic şi lumesc -,
al neamului cel dulce
românesc.
De altfel, tu ai simţit
fluidul indeniabil
şi mi-ai zis:
„Tu n-ai să mă laşi pe mine,
nu, nu mă lăsa pe mine,
frate plopule şi frate!”
Am să vin să te îmbrăţişez
cu repedea mea viaţă
pe lenta ta viaţă.
N-ai să mă laşi, frate,
nu-i aşa că nu ?
Mă voi scurge pe scoarţa ta ca ploaia
dar tu, nu-i aşa că tu,
nu-i aşa că tu o să mă ştii,
nu-i aşa că tu n-o să mă laşi…
Şi atât de puţinul punct
al amândurora
o să-l faci de sărbătoare.
Mi-e greu , frate,
înrădăcinează-mă,
înrădăcinează-mă tu pe mine”…
Stai liniştit:
te-am auzit
şi te-am simţit
în istoria ta neliniştită,
fiindcă eu asta fac,
-numai asta fac! –
pentru ca şi ultimul frate,
de-aici în străinătate,
să te ştie luminat
şi înrădăcinat.
Cât priveşte
fiindul nostru nefost,
fii sigur că ne vom vedea
-şi ne vom revedea -,
şi ne vom strânge inimile,
dincolo de pământescul trai,
în adevărata şi veşnica prietenie
care se află
numai în rai.”
