Am început anul sub semnul sfinției lui Vasile cel Mare având a învăța de la el ce înseamnă a fi creștin stăruind cu „râvnă și pricepere”, cu credință nedezmințită, dragoste deplină și speranță neclintită a urma îndemnul lui Hristos de a fi „desăvârșiți, așa cum Tatăl cel Ceresc desăvârșit este”. Apoi, au fost cinstiți, după alți mari sfinți ca Sf. Antonie cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie de Nisa, Sf. Macarie Egipteanul, Sf. Efrem Sirul și Sf. Isac Sirul ale căror învățături luminează și astăzi pe cei care vor să sporească credința izvorâtă din iubire îngăduind speranța veșniciei ca mod de a fi într-o lume în care rătăcirile nu au încetat niciodată. Pe 25 ianuarie a fost cinstit Sf. Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu iar pe 27 ianuarie Aducerea moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur. Astăzi ne înălțăm inima și plecăm gândul în fața celor trei mari ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, cei trei mari capadocieni, considerați temeiul cel trainic al Ortodoxiei, trăitori prin secolul IV, secol de aur al credinței creștine, într-o ilustrare vie a minunăției lui Dumnezeu lucrată întru sfinții Săi. Sfințenia fiecăruia se desăvârșește în unitatea dintre ei, care armonizează diferențele de personalitate într-o alcătuire pilduitoare mai ales pentru acest timp al depărtării de Dumnezeu. Un Sfânt Părinte compara odată pe cei care caută să se apropie de Dumnezeu cu razele de soare, care cu cât se apropie de Iubirea Sa nehotărnicită, cu atât sunt mai aproape unii de alții. Și cât de folositor ar fi ca să așezăm în inimă spre rodire această unitate, cu atât mai mult cu cât e mereu mai limpede că depărtarea de Dumnezeu este și o depărtare de oameni, iar individualismul se arată potrivnic individului, sfârșind prin a-l ucide.
Noi una suntem și nicio împotrivire sau vrajbă între noi
Sărbătoarea de astăzi are temeiul istoric, anume în veacul al XI-lea, pe vremea împăratului Alexie Comen, când se iscase o gâlceavă între cei care se considerau urmași ai celor trei ierarhi, numindu-se care vasilieni, care ioanieni sau grigorieni disputându-și o anume întâietate. Într-o noapte, cei trei sfinți s-au arătat arhiereului Ioan Evhaitul spunându-i limpede: „Noi, precum vezi, una suntem și nicio împotrivire sau vrajbă între noi…Nu este între noi unul mai întâi și altul al doilea și, de vei chema pe unul, vin și ceilalți. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Că nevoința noastră a fost ca să împăcăm și să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o zi și ne prăznuiește cu bună cuviință. Înștiințează-i pe urmași că noi una suntem.” Sărbătoarea de astăzi este și una a unității netrecătoare pentru că se împărtășește din pacea lui Hristos, nu aceea a lumii, nici cum spunea David, a păcătoșilor, ci a Mântuitorului și se revarsă din Iubirea care „se bucură de adevăr” și într-o lume în care toate cad, ea singură nu cade niciodată.
Sf. Vasile cel Mare (†379), Sf. Grigorie Teologul (†390) și Sf. Ioan Gură de Aur(†407) și-au trăit viața ca o rugăciune, o împreună vorbire cu Dumnezeu care i-a hrănit și luminat cu tainele Sale cele dătătoare de viață. De aceea și scrierile lor într-o îmbogățire de lumină, străbat veacurile și ajung în inimile noastre dornice de Adevărul care ne face liberi. Puterea lor modelatoare vine din curăția trăirii lor duhovnicești, smerenia inimii, întrariparea gândirii spre cel care „toate cu înțelepciune l-ea făcut”, sinceritatea glăsuirii întrupată în faptele binecuvântate. Spunea Sf. Grigorie că orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt ( cum prea bine vedem și astăzi), dar fapta nu poate fi contrazisă. Nu întâmplător se spune că și diavolul este foarte bun teolog. Vocația monahală a Sf. Vasile, gândirea teologică de mare profunzime și subtilitate a Sf. Grigorie și „evanghelia practică” a Sf. Ioan Gură de Aur își rotunjesc roditor unitatea într-un imn de slavă adus Lui Dumnezeu, care a iubit atât de mult omul încât, încredințează Sf. Ap. Ioan, L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Este suprema eliberare din robia morții, urmare a minciunii de unde izvorăște răul din toate timpurile, îndepărtându-ne de Lumina îndumnezeitoare și aruncându-ne în întunericul hăituit al morții.
Sf. Vasile a fost deopotrivă geniu și sfânt reușind în scurta viață să lase o moștenire din ale cărei roade ne împărtășim și astăzi ca dintr-un preaplin al Iubirii dătătoare de viață. Ce să admirăm întâi? Felul strălucit în care a gândit și organizat viața monahală ca model de lepădare de sine spre a-L urma pe Hristos? Înființarea primelor așezăminte de ceea ce astăzi numim asistență socială, dar mai bine organizate ? Operele dogmatice și omiletice pline de înțelepciunea celui care știe și împlinește cuvintele lui Hristos după care cel ce vrea să fie mai mare, să nu pretindă în numele „ascultării” să fie slujit, ci să slujească semenilor? Fără iubire, ascultarea obedientă îndeamnă la păcate, atitudine totalitară și se face un exercițiu al puterii oarbe? Toate ne arată ne arată cât se poate de concret cum anume să facem pentru a cunoaște „firea divină prin lucrările Sale”. Iar cunoașterea autentică este cea solidară cu fapta ce dă omului demnitatea de „cunună a creației lui Dumnezeu”. Celor care gândesc doar să-și trăiască clipa, marele capadocian le atrage atenția să nu treacă cu vederea cele sperate, de grija celor prezente. Cum Hristos ne îndemna să fim buni, cum Tatăl nostru cel ceresc bun este, Sf. Vasile atrage atenția că „pe calea binelui, mai degrabă obosești odihnindu-ne, decât ostenindu-te”.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate
Sf. Grigorie de Nazianz este unul dintre cei trei teologi sanctificați (împreună cu Sf. Ap. Ioan și Sf. Simeon Noul Teolog), numit și văzătorul tainelor dumnezeiești pe și le-a împărtășit tuturor ca o cuvenită rugăciune spre Dumnezeu cel Unul în Treime, căruia să ne închinăm cu smerenie, să mulțumim cu vrednicie și să-L slăvim cu dorire sinceră și fierbinte. Era timpul când, după edictul de la Milano dat de Sf. Împărat Constantin, Biserica era încercată de erezia ariană, iar Sf. Grigorie și în toată viața sa a apărat dreapta credință cu geniul gândirii și rostirii sale pătrunzătoare încât a izbutit să potolească asaltul rătăcirilor. Citind astăzi cele Cinci cuvântări teologice de o adâncime nemăsurat de bogată în înțelesuri ne-am putea întreba cum a reușit că la sfârșitul patriarhatului său să rămână doar o singură biserică ariană când la venire era numai o biserică ortodoxă? A fost ca o adevărată Înviere, după biserica la care le-a rostit. S-ar putea spune că, viața i-a fost o împlinire a vocației sale pentru monahism, deși, dorind să fie, nu i-a fost dat. Ca și ceilalți capadocieni, s-a făcut pildă de bunătate slujitoare după propriile cuvinte: „Înainte de a curăța pe alții, trebuie să fii însuși curățit; să fii însuși învățat înainte de a da lumină; să devină lumină înainte de a da lumină; să se apropie de Dumnezeu înainte de a se apropia de alții; să se sfințească pentru a putea sfinți”. De la acest înțelept păstor de suflete mai reținem și relația cu valorile culturii pe care le-a apreciat și le-a folosit cu har în predicile și în scrierile sale. Cât de dramatic actuale sunt cuvintele „când prețuim mai mult puterea rațiunii, părăsind credința și nesocotind autoritatea Duhului prin iscodirile noastre, rațiunea se arată învinsă de puterea realității și va fi învinsă numaidecât, odată ce e susținută de unealta slabă a înțelegerii noastre…Slăbiciunea rațiunii apare ca slăbiciune a tainei. Căci credința este împlinirea rațiunii noastre”. Împreună cu Sf. Vasile cel Mare, de care l-a legat o frumoasă prietenie, a întocmit prima culegere a scrierilor filocalice. Din atâtea cuvinte de sfântă înțelepciune, mai reținem pentru criza despre care, tot vorbind, nu reușim decât să o perpetuăm: „acolo unde vorbește aurul, Dumnezeu tace”.
Sf. Ioan Gură de Aur a fost dăruit harul de a face din cuvintele sale, „cele cu putere multă” repere ale vieții creștine aflată neobosit pe urmele lui Hristos, care ne spune mereu: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Și-a închinat viața zidirii bisericii lui Hristos și convinge cu viața sa dăruită Bisericii Sale, prin cuvântul său puternic îndreptător, inteligent adaptat contextului real, fiind când blând, când mângâietor, când încurajator,uneori dojenitor, niciodată însă disprețuitor sau amenințător ci cu grijă iubitoare. Scrierile sale atât de numeroase sunt și astăzi mult folositoare celor care înțeleg să-L mărturisească pe Hristos nu „mărindu-se pe sine”, ci închinându-se în Duh și Adevăr și făcând din fapta bună o rugăciune a fiecărei zile. A dus o viață de ascet, citea mult, predica convingător iar puterea cuvintelor sale „de aur” era dată de fapte. Avea grijă de cei săraci cărora pe care îi hrănea; apăra pe cei nedrept judecați, suferind însuși din această cauză; se îngrijea de bunul rost al bisericilor cu mare atenție la cei pe care numea preoți. Părinte al celor oropsiți, propovăduitor al pocăinței a stârnit mânia mai marilor vremii care nu au întârziat să-l prigonească. Și-a presimțit moartea și, în 407, în ziua de 14 septembrie, a Înălțării Sfintei Cruci, după liturghie și-a dat sufletul lui Hristos în rugăciune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Viețile acestor trei mari ierarhi stau sub această rugăciune pe care am putea să ne rostuim fiecare zi, să credem și să nu ne îndoim, căci, cum scrie Sf. Ap. Iacob: „Toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare.”
