Potrivit anchetelor de opinie, pana in urma cu cateva saptamani, cei mai multi dintre newyorkezi nu stiau nimic despre existenta Afganistanului. Interesati, in primul rand, de mersul afacerilor personale, de premierele de pe Broadway sau de evolutiile celor de la New York Yankees pe terenul de baseball, locuitorii metropolei de pe malul Atlanticului ignorau complet evenimentele care se desfasurau in tara asiatica.
Atacurile din septembrie asupra Districtului Financiar si declaratiile oficialiilor de la Washington, care indicau ca principali suspecti membrii retelei Al-Qaeda, au facut insa ca americanii sa descopere intr-un mod extrem de brutal existenta republicii islamice. O tara cu relief neprielnic, care a fost mormantul armatei sovietice in anii *80 si unde un regim autoritar, aliat al organizatiei teroriste conduse de Ussama bin Laden, asupreste de-a valma femei, barbati si copii, cam acestea sunt lucrurile pe care le-au aflat americanii despre Afganistan. De aproape o luna si jumatate, US Army a declansat o campanie militara sustinuta impotriva talibanilor si a retelei teroriste, insa, desi luptele care se dau acum in regiune sunt din ce in ce mai violente, ecourile razboiului din Afganistan nu se aud deloc pe malurile de vest ale Atlanticului.
La New York, in afara canalelor de televiziune si a articolelor din -Post- sau -Daily News-, aproape nimeni nu vorbeste despre razboiul din Afganistan.
Nicaieri nu gasesti vreu semn cat de mic al luptelor care se dau la mii de kilometri distanta de metropola americana, iar situatia pare generala in intreaga America. In Union Square sau in Central Park, care la sfarsitul anilor *60 erau locurile predilecte in care manifestantii pacifisti criticau interventia in Vietnam, newyorkezii prefera acum sa citeasca intinsi pe iarba sau sa alerge, indiferensi fata de raidurile anglo-americane impotriva talibanilor. -Stiu ca soldatii nostri lupta in Afganistan, insa cam atat-, se scuza cu un zambet Jay Bryannt, un programator de computere care, in sort si maieu, isi face antrenamentul zilnic pe aleile din Central Park.
Ce stie despre talibanii? -Sunt foarte brutali si merita din plin sa fie pedepsiti-, imi spune barbatul si, inainte sa-si reia alergarea, adauga ca nu stie exact cine sunt ei si de ce se lupta cu americanii.
Putin mai incolo, pe o banca din parc, un tanar citeste -New York Times- de astazi. -Afganistan? Nu ma prea intereseaza-, spune Russel Jovanovich, despre care aflu ca studiaza Relatiile Publice la Columbia University. Vede ca ma uit la ziar si se grabeste sa-mi precizeze: -Citesc ziarul doar pentru sectiunea de sport, iar la televizor nu ma uit-. Il intreb totusi ce crede despre razboi? -Stiu ca ii atacam pe cei care au distrus Twin Towers, asa ca e justificat-, adauga el.
Nici in Times Square, inima orasului, nimic nu-ti spune ca Statele Unite sunt in acest moment in plin razboi impotriva unei tari pe care, conform sondajelor de opinie, multi americani nu reusesc sa o indice pe harta. Doar cateva steaguri instelate atarna pe fatadele unora dintre cladiri, in timp ce mesaje patriotice (ecouri ale zilelor tragice din septembrie) rasar din loc in loc in piata sufocata de agitatia pietonilor si masinilor. Centrul de recrutare al armatei, aflat vizavi de studiourile ABC, este luminat feeric, insa nimeni nu-i trece pragul. -De la inceputul campaniei noastre in Afganistan, n-am recrutat decat cateva zeci de oameni-, imi spune locotenentul de culoare care sta la o masa plina de brosuri si pliante ce exulta virtutile armatei. -E, poate, si teama ca, o data intrat in randurile trupelor noastre, vei fi trimis in linia intai-, se grabeste el sa-mi anticipeze intrebarea si adauga: -Iti dai seama ca acest lucru este imposibil-. Il intreb de ce newyorkezii sunt atat de indiferenti fata de razboi, insa barbatul ezita cateva momente. -Dupa cele intamplate in septembrie, oamenii prefera sa lase in urma tot ce e legat de violenta, de razboi-, spune el intr-un final. -Din Coreea sau Vietnam, vremurile s-au schimbat complet ii razboiul a devenit o meserie-, afirma locotenentul. -Oamenii spun acum: razboiul e treaba militarilor, deci sa-i lasam sa-si faca meseria-, adauga ofiterul si-si indreapta din nou privirea spre computerul din fata sa.
Pe strazile largi, pline de viata, magazinele, restaurantele si cinematografele sunt asaltate de oameni galagiosi, iar vocile lor puternice se amesteca cu zgomotul autobuzelor care trec in viteza pe langa noi. -Am vrea ca razboiul sa se termine cat mai repede-, imi spune un cuplu ce asteapta sa vada -Mamma Mia!-, un musical pe muzica celor de la ABBA. -Baiatul nostru e capitan in Green Beret si se afla acolo-, spune femeia cu parul alb si vocea i se inmoaie. -Stai linistita, draga, se va intoarce intreg de-acolo si asta foarte repede-, se grabeste sa o consoleze barbatul in timp ce urca incetisor scarile teatrului.
Monitoarele din fata canalului CBS retransmit buletinul de la ora 18.30, cel mai important al zilei, iar imaginile infatiseaza grupul de lucratori straini (inclusiv doua americane) salvate din mainile talibanilor. Nimeni nu da insa nici cea mai mica atentie celor de pe ecran, iar cei prezenti prefera sa faca cerc in jurul unui grup de tineri care danseaza pe ritmurile unei piese hip-hop. -Nu sunt afectata deloc de cele ce se intampla in Afganistan-, imi raspunde la intrebare o femeie intre doua varste cu un copil de mana, care priveste grupul de dansatori din fata studiourilor CBS. -I-am atacat fiindca ei ii adapostesc pe teroristi-, spune ea cu o voce calma, fireasca. -Totul e insa atat de departe ca uneori siuit ca e razboi-, zambeste Melissa Dunkins, profesoara de muzica la City College. -In primele zile dupa atacuri, am mai vazut grupuri mici de oameni ce manifestau impotriva razboiului-, spune ea, -insa acum nimanui nu-i mai pasa-.
E aproape noua seara in New York si orasul pulseaza prin toate arterele sale. Oamenii se misca in toate directiile pe bulevarde, intr-o viermuiala ce pare fara sfarsit. Din toate partile se aude muzica, tineri cu haine fistichii intra in cluburile ce se insira de-a lungul strazilor pline de reclame, limuzine albe, lungi cat un vagon de tren, trec claxonand continuu.
Orasul e neschimbat fata de lunile trecute si, daca nu te-ai uita la jurnalele de actualitati, nimic nu-ti spune ca, de peste 40 de zile, sute de soldati ai US Army sunt angajati intr-un razboi pustiitor impotriva unei tari aflate la capatul lumii.
