„Războiul stelelor“ în care suntem pe cale să intrăm, metaforic vorbind, prin scutul spațial antirachetă ce se va instala și pe teritoriul României, nu este îndreptat împotriva Rusiei, asigură repetat președintele Băsescu și argumentează prin clarificări suplimentare Washingtonul, dar voci politice și de presă din țară găsesc în acest demers (ca răspuns la „invitația președintelui Obama“) un prilej de a se năpusti din nou, public, mediatic, asupra Moscovei.
Este consternant și dezamăgitor ca în timp ce politicienii și analiștii ruși abordează tema mai punctual, mai nuanțat, oricum mai puțin umoral (bineînțeles, cu nelipsitele excepții – ambasadorul Rogozin, politicianul Jirinovski, ex-președintele Voronin), proiectul e tăvălit în tigaia noastră politico-diplomatică într-un pezmet filoamerican simplist până la penibil și rusofob aiurea. În patetismul lor iresponsabil, experți ad-hoc și după ureche recurg la un limbaj-discurs de tip război rece, pentru a ne vorbi despre amenințări și inamici, fie ei și „potențiali“. Dar s-ar complica oare vreodată Moscova să lovească militarmente un stat membru al NATO, cum suntem, ori Iranul, care, din toate locațiile militare ale SUA ce împânzesc lumea, ar prefera tocmai baza de la Kogălniceanu cu cele câteva sute de militari americani ai ei? Avem de-a face aici cu gol de gândire și incapacitate de analiză, ceea ce-i privește pe respectivii, dar și de iresponsabilitate, iar aceasta ne privește pe toți. Să-i lăsăm de-o parte pe bloggeri, ei sunt – și trebuie să fie – liberii cugetătorii necesari oriunde și oricând, sunt „gura lumii slobodă“, chiar dacă nu neapărat, întotdeauna, ce-ar trebui să fie, adică acel vox populi care dă pulsul momentului. Dar când politicieni, parlamentari, exegeți de tot felul merg, ca în șirul de orbi ai lui Breughel, pe idei preconcepute, pe logica războiului rece, pe dogme istorice rusofobe, nu poți să nu te întrebi de ce politica externă și „vizibilitatea“ în lume ale României sunt cum sunt, de ce din relația cu SUA nu iese nimic de folos, iar din cea cu Rusia nici atât.
Decizia românească asupra scutului spațial american este prea importantă pentru a fi lăsată doar pe mâna CSAT și a negociatorilor români, oricât de redutabili ar fi ei, ca să nu mai vorbim de amintiții binevorbitori (vorba lui Nichita). Scutul nu e o joacă, asupra lui trebuie să se pronunțe public oricine are, într-adevăr, ceva de spus, indiferent de dezbaterile din Parlament ori dacă va fi sau nu referendum național în chestiune.
Episodul Scut spațial ne poate poziționa altfel în lume, adică nu ca aliați servili ai Statelor Unite, nici ca semi-vecini ostili ai Rusiei, ci ca un stat care știe ce decizii să ia și știe ce poate câștiga, dar și ce risca.
Ne-am putea relansa, dinamiza, eficientiza, cu acest prilej, relațiile și cu America, și cu Rusia (căci cele cu Iranul au intrat, oricum, în cel mai bun caz, pe linie moartă). Dar unde sunt preopinenții competenți, avizați sau măcar de bun-simț, fără prejudecăți și idiosincrazii, ai unei asemenea discuții? Că de flecari, de toate culorile, avem destui. Destul!
