2009 a fost numit Anul Eminescu, căci s-au împlinit 120 de ani de la moartea sa, iar în 2010 numărăm 120 de ani de la naștere. Încă un An Eminescu? De peste un secol, toți anii sunt ani Eminescu pentru cei ce-l merită. „Ca-n toți anii, negreșit“, ca Moșul din legendele copilăriei, și el bălăcărit, Eminescu „sosește“ și „aduce daruri multe“, ca un Luceafăr pururi tânăr. E „om al trecutului“, „cadavru din debara“ etc. doar pentru minți viclene sau aiurea.
Anul Eminescu 2009 a început cu împlinirea ediției anastatice, visul lui Noica, mulțumită tenacității acad. Eugen Simion (și domnia sa, și ediția domniei sale, tot sub zodia porcăielii) și s-a încheiat, bunăoară, cu spusele IPS Bartolomeu Anania, care ne-a reamintit că Eminescu n-a fost un necredincios. În acest răstimp, Eminescu a fost mereu printre noi, pentru cine a avut urechi de auzit și ochi să vadă. Exegeți versați și temerari ca Nae Georgescu (în „Boala și moartea lui Eminescu“) și Theodor Codreanu (în „Eminescu – drama sacrificării“), dar și debutanți, ca tânăra de 22 de ani Miruna Lepus (în „Despre Eminescu și ce am învățat descoperindu-l“), elevi și bloggeri, sportivi cu bicicleta și cete din noua dreaptă, actori de teatru și maneliști („Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu“), cititoare melancolice și cenacliști impetuoși, iubitori și detractori, i-au făcut, fiecare în felul lui, prezența de toate zilele.
A devenit, tot mai temeinic probat, că lui Eminescu i s-a instrumentat mai întâi moartea civilă, iar apoi asasinarea din motive politice. La Catedra de Sociologie a Universității București, profesorul Ilie Bădescu și alți distinși universitari comemorează „Anul Eminescu – 120 de ani de la ucidere“. Continuă și cârtelile Zoililor de calibre mediocre, dar n-au prea mai fost luate în seamă. Unul îl vrea pe Eminescu „reșapat“, după ce, anterior, se gândea „să fie pus la produs“, adică să facă și el ceva pentru nație, să se facă brand comercial. O doamnă/ domnișoară Bot (scuze, dar așa o cheamă), strâmbă din nas la „struțocămila filologică“ a ediției academice a manuscriselor, și o face tot în „Dilema“, de data asta cea „veche“, adică aceeași care a iscat scandalul Eminescu. Altei doamne/ domnișoare, Spânu (scuze, dar așa o cheamă), refrenul artiștilor basarabeni Teodorovici „Eminescu să ne judece“ i se pare că „sună apocaliptic“, aceeași îi reproșează unui profesor că studiul sau titlul său despre Eminescu „ar fi putut să fie ceva mai ludic, măcar din rațiuni de marketing“. O carte a recordurilor (nu Guiness) proclamă „Luceafărul“ drept cel mai lung poem de dragoste al lumii. Busturi ale poetului vor fi asezate la Comrat, pe Aleea Gloriei, și într-un parc din New York. Caricaturiști de pretutindeni se exersează de ani de zile pe tema Eminescu. Ziaristul Victor Roncea, încă la „Ziua“, publica un reportaj de la locul în care a murit poetul, Casa de Sănătate a dr. Suțu de pe strada Plantelor. „Gazeta de Sud“ ne pune în față un avertisment al gazetarului politic Eminescu: „Vom avea de acum înainte dominația banului internațional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă și tranzacțiuni, teoria de luptă pe picior în aparență legal, în realitate inegal“.
Dar în 2009 s-au împlinit și 20 de ani de când, la Piatra Neamț, am fost alături de eminescologul în ascensiune Ion Roșu la lansarea cărții sale „Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu“, volumul întâi, „Originile“. Rareori, un astfel de specialist: literat, istoric, arhivist, filolog, pamfletar, chiar și detectiv. S-a dedicat lucrării de restituire a adevăratei biografii a lui Eminescu (căci nici cea a lui Călinescu nu e perfectă) și a apucat doar să-i lămurească ascendența familială. Eminescu, demonstrează el în carte, n-a fost, cum s-a spus, nici „de origine turcă“, nici „bulgar din Brăila“, nici „coborâtor dintr-un militar suedez“, nici „dintr-un rutean“, nici „viță de șleahtă“, nici „dintr-o familie de origine armeană“, nici „sârb pripășit prin țară“, nici „albanez“, „persan“, „neamț“, „evreu“. Istoria familiei lui Eminescu, care, are curajul să afirme Ion Roșu, „devine, în sfârșit, limpede (…) începe cu un prim strămoș bănățean, poreclit sau supranumit Imin(u), născut cam pe la 1675“. Atât, adică enorm, a reușit să împlinească ambițiosul și mult înzestratul cărturar Ion Roșu, care a părăsit lumea aceasta înainte de a lucra toate cele cinci volume proiectate și edițiile adăugite la care deja se gândea. Câți mai știu astăzi de cartea fabuloasă, prin rigoarea și deschiderile sale, a lui Ion Roșu? Care e soarta documentației și a manuscriselor lui, nevalorificate, după cum, din păcate, cred?
Iată deci că Eminescu nu-i deloc în debaraua în care l-ar vrea unii. „Ce e nou la Salzburg?“, se întreba, într-un titlu, un ziarist străin cu treburi pe-acolo. „Mozart!“, își răspundea în articol, la câteva secole după dispariția compozitorului. Ce e nou în România? Eminescu!
