La câtva timp după România, Bulgaria și-a anunțat, și ea, disponibilitatea de a găzdui elemente ale sistemului antirachetă american. Anunțuri identice, la București și la Sofia, dar reacții nuanțate din partea Moscovei. Le vom aminti nu pentru a intra în siajul comparațiilor, uneori de-a dreptul penibile, care pun în competiție cele două state ale noastre, de la Dunărea de Jos și Marea Neagră, ambele membre ale NATO și UE, ambele cu prezență militară americană pe teritoriul lor, ci pentru a lumina întrucâtva relațiile fiecăreia dintre cele două țări cu Federația Rusă.
La decizia CSAT, reacția oficială rusă s-a lăsat așteptată și n-a fost prea explicită. Față de decizia Sofiei, ministrul de Externe Lavrov și-a exprimat prompt „surpriza“ (în timp ce presa rusă scrisese că anunțul de la Cotroceni nu a căzut surprinzător, era oarecum de așteptat la Moscova). Ministerul rus de Externe a cerut Bulgariei explicații, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul României; șeful diplomației ruse a solicitat, într-adevăr, „explicații exhaustive“, dar Washingtonului, nu Bucureștiului. În sfârșit, ambasadorul Rusiei la NATO, Rogozin, le-a promis, colocvial, americanilor și aliaților lor (la acea dată, în speță, doar România), „suturi în fund“, dar pe „frații noștri bulgari“ doar i-a dojenit cordial.
Ce-ar fi de înțeles de aici? Că Moscova privește mai îngăduitor decizia Sofiei decât cea a Bucureștiului, deși ele sunt identice? Și că Moscova nu vrea să discute cu Bucureștiul, decât via Washington? Dar chiar în acest răstimp, vicepreședintele Gazprom, Aleksandr Medvedev, a avut convorbiri la București (programate de mai multă vreme) și se pare că proiectele energetice comune avansează. Încet, dar avansează.
Ar fi imprudent să comentăm cumva tratamentul diferențiat aplicat de Moscova Bucureștiului și Sofiei, care are, de altfel, un contencios proaspăt încărcat în relațiile ei bilaterale cu Rusia, după instalarea unui premier de orientare mai conservatoare. Dar de ce recurge Rusia la modalități de abordare diferite rămâne o întrebare deocamdată fără răspuns. În ce privește partenerii posibili de scut ai SUA din varianta Bush, Polonia și Cehia, participarea lor la varianta de scut Obama rămâne deocamdată incertă. Sondaje de opinie în cele două țări arătau, cu câtva timp în urmă, împotriviri populare la proiectul american de peste 60 la sută. În România, nu s-au făcut sondaje de acest tip ori nu au devenit publice.
Fapt este că implicarea României (ca și a Bulgariei) în proiectul de scut al SUA colorează mai viu, pe harta Pentagonului, dar și pe hărțile militare rusești, partea noastră de lume. România poate să tragă de aici foloase în relația cu SUA (cum încearcă în mod activ și imaginativ Polonia în situații similare), după cum s-ar putea alege doar cu noi obligații față de puternicul aliat american. Relațiile cu Rusia s-ar putea înrăutăți, dar nu neapărat, căci, interesate fiind să-și clarifice pozițiile, ar putea reînnoda, în sfârșit, dialogul la cel mai înalt nivel. Una dintre cheile acestui dialog se află, oricum, la București.
