În analizele de intelligence, noțiunii de trădare i s-a asociat termenul de „a defecta“, care este sinonim cu primul și se referă la ofițerii de informații care, aflați la post în străinătate, au ales să nu se mai întoarcă în țara de origine, cerând azil politic în Occident sau în Statele Unite. Potrivit profesorului Cristian Troncotă, se disting două categorii de defectori-transfugi: exteriori, care aleg să-și părăsească țara din motive politico-ideologice pentru a se pune în solda inamicului, și transfugi interiori, care acceptă să rămână în țara lor de origine, dar joacă rol de „cârtiță“ pentru un serviciu de informații advers. În rapoartele CIA, defectorul-trădătorul era definit ca persoana care, din rațiuni politice, și-a abandonat țara și se află în posesia unor informații care interesează guvernul SUA. În această categorie au fost incluși diplomați de carieră, personalități culturale și alte persoane care au spionat în favoarea SUA, afiliați indicativului „55 S“ pentru a fi protejați de CIA de la caz la caz. Pe de altă parte, specialiștii din domeniul securității sunt de părere că nu orice defector poate fi automat trădător din prisma autorităților țării pe care a părăsit-o. Pe toată durata Războiului Rece avem de-a face cu defectorii buni și cu cei răi, în funcție de informațiile oferite aliaților.
Termenii unei definiții…
În 1961, defectorul KGB-ului Anatoli Golițîn, care a cerut azil politic în SUA, declara următoarele: „Ori de câte ori un transfug important din EST se refugiază în VEST, câțiva transfugi falși sunt expediați în scurt timp în VEST, în scop de bruiere și compromitere atât a transfugului adevărat, cât și a informațiilor furnizate de el“. Prin urmare, falșii transfugi erau în realitate agenți de evaluare ai KGB-ului care, sub acoperirea de transfug, aveau o misiune clară: de a furniza informații false CIA, în scop de intoxicare. La rândul său, specialistul în intelligence Cristian Troncotă preciza că, din studiul arhivelor fostei Direcții a Securității Statului, rezultă că numărul defectorilor transfugi români între 1972 și 1982 care au cerut azil politic în Franța, SUA, Anglia, Benelux, Italia, Suedia, Elveția și RFG este mai mare de 15 ori, ceea ce pune serioase semne de întrebare. Printre multiplele răspunsuri date ar fi acela pe care se axează majoritatea lucrărilor de specialitate occidentale, care precizează foarte clar că-n spatele transfugilor din blocul comunist au stat specialiștii sovietici de la KGB și GRU. Cazuri precum cele ale lui Ion Mihai Pacepa sau Gheorghe Mandache sunt clasice în acest sens.
Lista compromișilor români…
Din studiile publicate în tot acest răstimp pe baza documentelor aflate în arhiva CNSAS-ului, rezultă că-n perioada 1975-1982 au trecut în Occident următorii defectori: Pavel Matei Haiducu (a dezertat în Franța, din postura de angajat civil al DIE), lt. major Dan Ștefănescu (a dezertat în SUA), căpitan Andrei Luca (Italia), căpitan Ovidiu Tănăsescu (Suedia), căpitan Marius Stoina (a dezertat în Suedia), maior Ioan Covaci (Elveția), maior Mihai Gheorghe (a dezertat în RFG), lt. col. Florin Brozici (Belgia). Toți acești foști agenți ai DIE au fost judecați în lipsă și degradați de către tribunalele militare prin sentințe rămase definitive și astăzi.
