Apelul adresat Uniunii Europene la jumatatea lunii de o serie de politicieni americani, in frunte cu fostul secretar de stat, Madeleine Albright, pentru reinnoirea parteneriatului transatlantic a primit un prim raspuns ce poarta semnatura fostului presedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors. Ca reprezentant al Asociatiei Europa Noastra, care reuneste mai multi politicieni si cercetatori europeni, Delors expune intr-un articol publicat ieri de -Le Monde- o viziune europeana despre cum ar trebui continuat acest parteneriat aflat in suferinta. Articolul aminteste ca divergentele euro-atlantice dateaza dinaintea -evenimentelor- din 11 septembrie si a crizei irakiene, care nu au facut decat sa le scoata la suprafata. Ele sunt rezultatul evolutiilor derulate in ultimele decenii pe cele doua maluri ale Atlanticului, care necesita atentia responsabililor politici americani si europeni de cel mai inalt nivel. Plecand de la ingrijorarea exprimata de autorii americani ai apelului catre Uniunea Europeana in legatura cu nasterea unui anume -antieuropenism-, in replica la -antiamericanismul- din Europa, evocat in scrisoarea adresata presedintelui Conventiei Europene, autorii europeni ridica intrebarea daca Statele Unite si Europa, -legate de-a lungul ultimilor 50 de ani-, mai doresc sa ramana unite in continuare in lumea de dupa 11 septembrie. Ei spun ca raspunsul ar trebui sa vina din partea Statelor Unite, de unde se aud unele voci care spun ca Europa nu mai este de interes, pentru ca nu mai reprezinta o miza strategica, sau altele iritate de faptul ca o Uniune Europeana fara putere militara isi permite sa dea lectii de morala protectorului sau istoric.
Calificand parteneriatul euro-atlantic -mai necesar ca oricand intr-o lume tot mai nesigura-, ei sunt de parere ca -securitatea si prosperitatea Europei nu se pot disocia de cele ale Statelor Unite-. Oricat de puternice ar fi acestea din punct de vedere militar, ele se vor vedea, la un moment dat, in situatia de a-si recunoaste unele limite financiare, politice si diplomatice pe care le presupune rolul de -jandarm planetar-, se mai explica in articol. Oricum, comunitatea valorilor si intereselor care unesc Europa si Statele Unite sunt -infinit mai profunde decat diferentele si rivalitatile care le separa-, iar colaborarea – mai eficienta decat rivalitatea. Vazute din exterior, ele formeaza un ansamblu omogen, caracterizat de valorile democratice si nivelul ridicat de trai, iar prosperitatea creeaza si o responsabilitate planetara comuna. In concluzie, autorii vad legitima dorinta SUA de a fi la curent cu dezbaterile pentru viitoarea arhitectura europeana, dar resping implicarea americana in dezbateri, asa cum au propus prin scrisoarea adresata Conventiei. In plus, ar mai fi necesar ca Washingtonul sa renunte la o anume tentatie de a amplifica divergentele din interiorul UE.
