Vazut dinspre New Jersey, orasul isi arata ranile hade. Fumul alb si gros inca se ridica in partea de sud a Manhattanului, in timp ce locul unde pana marti se ridicau mandre cele doua Blocuri Gemene este un spatiu gol, imens. -Este ca o dantura fara dintii din fata-, imi spune soferul si ii dau dreptate. Sunt cinci zile de la tragedie, insa acum realizez mai bine ceea ce multi s-au grabit sa spuna imediat dupa ce turnurile s-au prabusit la pamant, devenind o gramada de piatra, fier si sticla innegrita: -New Yorkul nu mai e la fel si niciodata nu o sa mai fie ca inainte-…
E o dimineata racoroasa de septembrie si, pe masura ce ne indepartam de oras, pot sa vad tot mai clar semnele toamnei. Pe autostrada sunt sute de masini ce alearga cu viteza, indepartandu-se de orasul ranit, si nimic nu pare diferit fata de agitatia fireasca de la sfarsitul saptamanii. Cei mai multi se indreapta spre locuri de campare, care impanzesc cu zecile zona si unde americanului ii place sa faca gratare si sa se bronzeze. Sunt impreuna cu doi colegi de la -Newsday-, iar tinta noastra finala este Pemberton, un orasel aflat la 120 de km de New York. Mai multe informatii primite in ultimele ore ne-au determinat sa uitam pentru moment de munca titanica a celor care incearca sa descopere viata printre ruinele de la World Trade Center si sa verificam daca, intra-adevar, -America se pregateste de razboi-.
Parca aud si acum vocea unuia dintre cei care m-au sunat ieri seara: -La McGuire e o agitatie de nedescris si pun pariu cu tine ca nu e doar din cauza venirii lui Bush-. N-am indraznit sa pariez fiindca stiam ca o sa pierd: presedintele a ajuns acolo vineri dupa-amiaza, iar de-atunci a trecut ceva timp. Am vazut si eu imensul sau avion alb-albastru aterizand in New Jersey din motive de securitate si am auzit zgomotul elicopterului Marine One cu care a survolat zona tragediei, inainte sa coboare si sa stea de vorba cu cei de la -kilometrul zero-.
Ma intorc spre Rick, fotograful care ne insoteste si despre care mi s-a spus ca este o adevarata enciclopedie ambulanta, si-l mai intreb inca o data ce stie despre McGuire. Barbosul nu pare deloc suparat: -Este una dintre cele mai mari baze aeriene de pe Coasta de Est si daca acolo e miscare inseamna ca totul e adevarat-. Ma uit la el si nu pot sa nu ma gandesc ca omul are in spate peste 30 de ani de experienta, iar intuitia sa i-a dat mereu dreptate, fie ca s-a aflat in Vietnam, in desertul kuwaitian sau in muntii care se inalta in capitala kosovara, in Pristina. -O sa vezi si tu ca nu ma insel-, spune el si isi verifica pentru a 20-a oara aparatele.
La aproape 10 km de baza, primele semne. Pe autostrada sunt baraje ale Politiei Militare, iar camioane pline cu soldati ne depasesc in viteza. Din cand in cand, zgomote asurzitoare ne dau de stire ca aparatele F-16 de la baza zboara la joasa inaltime deasupra noastra si chiar putem vedea cum unii dintre piloti isi demonstreaza calitatile de acrobati, invartindu-si avioanele pe toate partile, intr-un spectacol impresionant. Ajungem la locul unde un drum lateral, ce se desprinde din autostrada, se indreapta direct spre baza, insa ne e imposibil sa trecem. Soldati cu armele automate bareaza drumul, iar un semn ne indica ca -Trecerea civililor este interzisa-. Ne apropiem de bariera. Michael, unul dintre redactorii adjuncti de la ziar, incearca sa obtina accesul nostru mai departe, insa militarii sunt impasibili. -Nimeni nu are voie sa treaca-, spune capitanul ce comanda obiectivul, iar lamentarile lui Michael sunt inutile. Trebuie sa ne intoarcem. Pe langa noi, camioanele mari, cu prelata, pline de rezervisti si de soldati, se scurg spre baza ascunsa dupa multimea de copaci.
Soferul ne sugereaza sa ne strecuram pe alt drum, insa scenariul se repeta: acelasi baraj cu soldati, aceleasi negocieri inutile, acelasi refuz. Michael are atunci o idee. Incepe sa-l chestioneze direct pe locotenentul negru care ii comanda pe soldati. -E adevarat ca sunem in alerta-, spune el. -Oamenii au primit ordin sa vina la baza si asta se intampla peste tot in tara-, mai adauga el, insa refuza sa ne spuna cati soldati sunt inauntru. -Te simti pregatit de un eventual razboi?-, il intreb eu, iar negrul ma priveste direct in ochi, mirat. -Sunt soldat si asta mi-e meseria-, spune el raspicat, in timp ce, la cateva sute de metri deasupra noastra, vad trei avioane zburand atat de aproape unul de altul ca mi-e frica sa nu se loveasca.
Plecam. -E clar ca se pregatesc de una mare-, spune Rick, adaugand ca niciodata nu au mai vazut avioanele militare deasupra New Yorkului. -Nici macar atunci cand i-am tras un sut in f. lui Saddam-, isi agita el mana in aer si noi pufnim in ras. -Aseara am vazut si AWACS-uri in Long Island-, il completeaza Michael, care spune ca aparatele sunt extrem de performante. -Iar un vecin de-al meu, al carui frate e pilot pe un Hornet al Marinei, mi-a spus ca au primit ordin sa fie gata pentru orice-, adauga el. -Toti corespondentii nostri ne-au trimis date asemanatoare: ne pregatim de lupta-, ne spune Michael si-l aud pe sofer cum sopteste un -Dumnezeu binecuvanteaza America- printre buze. -Ce se intampla insa cu sustinerea americanilor?-, il chestionez eu si-mi reamintesc ca peste tot in oras, fie in fata Armorariei, fie in Central Park, oamenii care s-au adunat sa aprinda lumanari s-au manifestat pe fata impotriva atacarii altor tari. -Nu e nevoie ca alti americani sa fie ucisi in Afganistan sau aiurea-, imi declarase o femeie aseara in fata statuii lui Washington din Union Square, in timp ce in mana tinea un carton pe care scrisese: -Un ochi pentru ochi face intreaga natiune oarba-.
Ii povestesc lui Michael, iar el imi da dreptate. -E adevarat ce spui, insa nu uita ca suntem o superputere, iar atacurile de marti ne-au prins pe picior gresit-, imi explica el. -Ne-am aratat vulnerabili si acest lucru trebuie schimbat rapid-, intervine si Rick, -altfel ne vom face de ras-. Iar Michael completeaza: -Nu putem sa lasam nepedepsit acest atac, chiar daca poate altul trebuie sa fie raspunsul nostru-. In acest moment, zaresc din nou orasul. Norul de fum e tot acolo, parca nemiscat, iar barjele ce transporta molozul si fierul strans de la World Trade Center se indreapta una dupa alta spre New Jersey. Oprim masina si coboram sa fotografiem privelistea. Orasul, de departe, e complet mut. O liniste totala il invaluie si mi se pare ca tacerea sa e un semn al furtunii care se apropie.
