În preajma împlinirii a 65 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în ziarele grecești au apărut montaje foto cu svastică pe Poarta Brandenburg, iar în presa germană o Venus din Milo care face un gest ireverențios cu degetul mijlociu. Politicieni și ziariști greci au legat colapsul țării de pagubele produse de ocupația nazistă. Premierul Papadopulos a afirmat că o legătură între cele două lucruri nu e „la ordinea zilei“, dar a adăugat că problema reparațiilor cuvenite Greciei din partea Germaniei este „o problemă în suspensie“. Vicepremierul Pangalos a solicitat însă Germaniei să procedeze la plata unor sume suplimentare de reparații. După socotelile primarului Atenei, Kaklamanis, Germania ar datora Greciei „70 de miliarde pentru ruinele“ lăsate de război.
Berlinul a răspuns însă că subiectul e de mult închis, iar purtătorul de cuvånt al MAE german a explicat că „în baza acordului de compensație din 1960, RFG a acordat Greciei 115 milioane de mărci (circa 58,8 milioane euro) pentru pagubele pricinuite de nazism“. În plus, grecii supuși la muncă forțată în timpul războiului au primit despăgubiri în valoare de 4,4 miliarde euro și Germania a acordat Greciei ajutoare însumånd circa 32 miliarde mărci (16,3 miliarde euro). O vizită precipitată a premierului Papadopulos la Berlin, care s-a întålnit cu cancelarul Merkel, a aplanat, aparent, polemica.
Așadar, încă o sechelă a ultimului război mondial care persistă. Solicitările Greciei nu sunt fapt singular. La sfårșitul lui 1998, „Journal of Historical Review“ socotea că, numai în ultimii ani, Germania plătise circa 1,8 miliarde mărci pe baza acordurilor bilaterale încheiate în 1991 și 1993 cu Polonia și trei state succesoare ale fostei URSS (Federația Rusă, Ucraina și Belarus), „cu toate că, în 1953, Polonia și URSS renunțaseră să ceară reparații ulterioare Germaniei“. Tot atunci, săptămånalul „Welt am Sonntag“ se întreba dacă nu e vorba de „un sac fără fund“, iar specialiștii din Ministerul de Finanțe german apreciau că Germania va plăti încă 24 miliarde de mărci (circa 14,4 miliarde dolari) ca reparații pentru perioada celui de al treilea Reich.
Ziarul „Suddeutsche Zeitung“ amintea recent că, „după 1945, a fost un acord tacit între Aliați (cei occidentali – n.n.), în ideea de a edifica o Germanie puternică mai degrabă decåt una măcinată de datorii, pentru ca să devină bastion împotriva comunismului. În practică, acordul de la Londra din 1953 i-a eliberat pe germani de obligația rambursării datoriilor lor de război. Germania urma să nu plătească decåt după reunificarea sa, în cadrul unui Tratat de pace. Și nu este întåmplător că, în 1990, Bonnul a reușit să evite ca Tratatul «2+4» asupra reunificării să poarte numele de Tratat de pace; era un mijloc de a evita reparațiile“.
Iată o interpretare care trimite la încă o chestiune complicată rămasă nerezolvată (alături de altele), la 65 de ani după sfårșitul războiului.
