Dezbaterile înfocate și controversate din Parlament și de la televiziuni despre buget au, totuși, cel mai mic multiplu comun: toată lumea e de acord că vom avea un buget prea mic pentru nevoi atåt de multe și de presante. Cam toate capitolele de buget au nevoie de bani mai mulți: și agricultura, și investițiile în infrastructură, și apărarea, și sănătatea, și educația, și salariile bugetarilor, și punctul de pensie. Pånă una-alta, ne-ar mai trebui măcar vreo două miliarde de lei. Dar rectificările bugetare care vor veni cu siguranță vor extinde această gaură din buget. Care, oricum, e unul minim, de avarie. Un buget confortabil ar însemna unul, să zicem, dublu decåt cel cu care pornim la drum. Dacă în 2010 am avea nu un buget anual, ci două, ne-ar fi, cu siguranță, mai bine. Asta, ca să parafrazăm o spusă a specialiștilor în viitor – căci există și așa ceva – care, „gåndind pozitiv“, văd rezolvarea epuizării resurselor lumii cåt se poate de simplu și de plastic: ne va trebui, peste niște zeci de ani, încă o Terra, cu bogățiile aferente, pentru ca omenirea să mai aibă, pentru încă o vreme, de toate.
Dar pånă la „două Romånii“, s-a găsit formula „mai multe datorii“. Formula de urgență, fuga în viitor, de fapt împovărare a viitorului. Dincolo de sfada politicienilor, un lucru e clar: de vină pentru situația, tot mai apropiată, a falimentului de țară sunt toți guvernanții ultimilor douăzeci de ani. Și actuala Putere, și actuala Opoziție sunt îndreptățite în reproșurile lor încrucișate, în oglindă, pentru relele întåmplate. Cum spunea un mare, dar necunoscut poet contemporan care nu mai e printre noi, Mihai (Baba) Ungureanu, „Și ei, și ceilalți au și n-au dreptate“.
Întrebările merg și mai departe. Cum de s-a ajuns aici? Este oare bun drumul nostru spre democrație și capitalism? Au fost, sunt corecți cårmuitorii post-decembriști succesivi în politicile lor? Pentru multă lume, nu s-a mers în direcția bună, costurile și beneficiile tranziției nu s-au repartizat echitabil între membrii societății. Accentul a căzut pe dezvoltare economică și privatizare, nu și pe dreapta repartiție a foloaselor și ponoaselor.
Dezvoltarea economică a fost, în mare, ascendentă peste tot în zona post-comunistă (pånă la actuala criză, care o penalizează crunt), economia de piață se structurează tot mai temeinic (deși privatizările s-au făcut cel puțin îndoielnic), dar componenta socială a luat-o clar în jos. Capitalismul a venit cu toată panoplia sa, nu numai cu cele bune, ci și cu somaj, pauperizare, decalaje crescånde în standardul de viață. (În 1990, freneticul publicist și convinsul regalist care era pe atunci Andrei Pippidi mă punea la zid în „22“ că tocmai eu ridic public viitorul monarhiei în Romånia, eu, care scriam înainte de 1989 despre șomajul, sărăcirea populației, decalaje etc. în țările capitaliste? În replica mea, nepublicată, bineînțeles, de revista cu pricina, spuneam să dea Dumnezeu să nu avem și noi parte de așa ceva. Uite că avem.)
S-a convins, în sfårșit, mai toată lumea că nici în capitalism nu curg doar råuri de lapte și miere. De aici, o reacție, la nivelul populației, pe care sociologii o văd mai nuanțată decåt abordarea simplistă de tipul „Înainte era mai bine“. Ei disting între o „abordare egocentrică“ (regret, la o majoritate, față de viața din trecut: mai modestă, dar mai sigură) și o „abordare sociotropică“ (în perspectivă, oricum e mai bine cu capitalism decåt cu socialismul pe care l-am avut). Astăzi, dacă ar avea de ales între capitalism perfect și socialism perfect, nu puțini est-europeni ar opta pentru socialism. Dar cum niciuna dintre cele două paradigme nu e și nu poate fi, e mult mai greu de optat pentru o variantă sau alta. Acum, spun sondajele, est-europenii se simt mai saraci, mai îngrijorați de ziua de måine. Înainte, drepturi vitale ale omului erau interzise ori nesocotite, acum, drepturile omului sunt pe deplin recunoscute, dar nu toate pot fi asigurate. Cum ar fi mai bine? „Majoritatea oamenilor din statele post-comuniste par să dorească un sistem care să fie și democratic, și capitalist, și corect“ – tranșează dilema universitarul american David S. Mason. Dar adaugă: „Mulți dintre cetățenii din statele post-comuniste est- europene și fosta Uniune Sovietică recunosc și chiar prețuiesc realizările guvernelor din perioada comunistă și o fac fără a dori să le contrapună neapărat societăților occidentale. Pentru ei, democrația este doar punct de început în crearea unor noi sisteme de guvernare, care să fie și libere, și corecte“. Sunt aceste sisteme fantasmagorii roze sau paradigme cu șanse reale?
