Pentru democrația „așezată“ a Franței, cineva propune, între altele, un Parlament cu trei Camere. Iar acest cineva nu este un oarecare, căci Jacques Attali a fost consilier prezidențial, ministru și este autor de cărți incitante și gazetar redutabil.
Attali e îngrijorat că în țara lui Liberté, Egalité, Fraternité, trebile cu democrația merg la vale („Și lumea pătimește“, cum ar fi adăugat fabulistul) din felurite motive: transferul unui mare număr de prerogative către Uniunea Europeană, fără ca aceasta să aibă și instituții democratice adevărate; ciupercăria de agenții independente (dar de stat) și alte diverse instituții birocratice bugetivore; mondializarea, care dă toată puterea pieței și care nu e nici în Franța pasăre rară; mediatizarea vieții private a fruntașilor politici, și ea pandemie „sans frontières“; scurtarea mandatului prezidențial. Cum se vede, cu excepția ultimului reproș, parcă ar fi vorba de Romånia, simptomatologia este cam aceeași.
Cum ar putea fi redresată democrația (căci Attali nu vorbește, ca președintele Băsescu, de reforma statului)? Tot în multe feluri. Prin a-i face pe cetățeni să-și cunoască mai bine și îndatoririle (căci drepturile și le cunosc bine, vorba ceea, la plăcinte înainte) – datoria de a dezbate, de a studia, de a vota. Prin democratizarea instituțiilor europene. Prin extinderea mandatului prezidențial de la cinci la șapte ani, adică revenirea la celebrul septenat instituit de generalul de Gaulle, astfel încåt șeful statului – argumentează autorul propunerii – să poată lua și măsuri temporar antipopulare, dar necesare, avånd totodată timp să vadă și rezultatele benefice. Prin modificarea modului de desemnare a senatorilor, care trebuie să aibă mai degrabă reprezentare teritorială decåt culoare politică. Altfel spus, prin clarificarea atribuțiilor specifice ale Senatului.
Mai mult, Attali propune și înființarea unei a treia Camere a Parlamentului, una care ar trebui să favorizeze, spune el, „manifestarea celei mai directe democrații“ și să se ocupe de problemele categoriilor cele mai nevoiașe: pensionarii, asistații sociali, șomerii.
E și acesta un punct de vedere, un Parlament-apartament cu trei Camere. Numai că în reacția lor la articol (publicat în Slate.fr), cititorii nu iau în seamă propunerea privind structura corpurilor legiuitoare. Altceva îi frămåntă pe oameni. Ei vorbesc de „persoane adevărate care trebuie alese, caractere adevărate, programe adevărate, ziariști adevărați“. Ei remarcă „dezinteresul francezilor față de politică și sfidarea lor față de cercetători și experți, fenomen ce depășește larg frontierele Franței“. Un cititor afirmă că „democrația e bolnavă mai ales prin reprezentanții săi, autiști, cupizi, cinici și avizi de bani și de putere“. Cineva propune „interdicția de a avea, ca demnitar, o retribuție mai mare decåt înainte de a fi ales“. Și trebuie spulberată iluzia că, puse laolaltă, egoismele individuale vor reuși să coincidă cu interesul național.
Jocul democrației e așadar mult mai complicat decåt definirea structurii Parlamentului, „în doi, în trei, în cåte cåți vrei“, cum ar fi zis Arghezi, deși pletora de parlamentari și de atåția alți bugetivori bine plătiți nu ajută la urnirea bolovanului crizei. Birocrația falimentează democrația.
