Privesc hartia cu cifrele reci: peste 180 de morti, aproape 5.000 de disparuti, 2.500 de raniti. In jurul meu, intreaga cladire a Armorariei din Manhattan, aflata pe Strada 26, este acoperita de afise cu imaginile celor care nu au mai ajuns marti acasa. Aceleasi afise cu chipuri zambitoare, pline de viata si optimism, au fost lipite pe stalpi, pe parbrizele masinilor, pe cabinele telefonice si vitrinele magazinelor care impanzesc zona, adica oriunde s-a gasit un spatiu gol. Cladirea veche, de caramida, este pazita de politisti in civil, ale caror insigne metalice stralucesc in soarele diminetii, in timp ce membri ai Garzii Nationale dirijeaza circulatia pe strada ce pare sufocata de traficul infiorator.
Zeci de masini ale Armatei Salvarii sunt aliniate in fata intrarii, iar munti de pachete cu mancare si haine stau ingramadite langa ele. De undeva, din lateral, dinspre 3rd Avenue, doua autobuze pline de pompieri si voluntari trec pe langa noi claxonand continuu si se indreapta direct spre Districtul Financiar. Cineva agita un afis pe care scrie -Voi sunteti eroii nostri!-, moment in care, ca la un semnal, oamenii incep sa aplaude si sa fluture steagurile albe, rosii si albastre.
La aproape sapte zile de la tragedia care a lovit orasul, multi mai spera ca prin gramezile de nisip, de fier inrosit si sticla topita se afla oameni ce inca asteapta sa fie scosi la lumina. La viata. Cu doar doua ore inainte, strabateam pe jos strazile din sudul cartierului, acolo unde cladirile au fost transformate in ruine negre, grotesti. E ca o scena dintr-un razboi, cu case prabusite, cu fiare contorsionate si carcase de masini ce inca mai blocheaza drumul, cu copaci carbonizati. Fata de ultimele zile, peisajul e insa mult schimbat.
Muncitorii au reusit sa degajeze o parte impresionanta din zona, iar zgomotul masinilor ce lucreaza in acest loc te asurzeste. Sunt sute de camioane si buldozere, de macarale si excavatoare, iar miile de oameni se agita precum un musuroi urias de furnici. Poti vedea pompieri cu haine fosforescente, politisti cu masti uriase pe figura, muncitori constructori cu manusi mari si steaguri prinse la casca, toti ingramaditi in acest spatiu dezolant si infricosator cautand viata.
Ma apropii de niste pompieri cu fetele obosite, cu cearcane mari sub ochi, ce si-au gasit refugiul intr-un fost restaurant -Burger King-, in chiar imediata apropiere a Pietei Libertatii. Fast-food-ul are geamurile mari sparte, iar inauntru sunt mii de obiecte aruncate peste tot. Oamenii stau trantiti pe scaune si pe mese, iar cativa caini din echipele de salvare dorm pe pardoseala plina de praf. -Suntem din Compania 25, de pe Strada 77-, imi spune unul dintre pompieri, care are mici taieturi pe fata osoasa. -O nimica toata-, spune el aratandu-si ranile, -caci adevaratele tragedii sunt afara, sub gramada de moloz-. Ceilalti clatina din cap, aprobandu-l. Il intreb cum merg lucrurile afara. -Tot mai greu, fiindca fiecare minut trecut e unul pierdut-, spune el incet. -Macar pe unul daca am fi reusit sa-l scoatem viu, insa de miercuri n-am mai gasit decat bucati de corpuri-, il aud spunand. -Compania noastra a ajuns printre primele aici si ne-am repezit sa evacuam lumea imediat dupa ce Turnul 1 a fost lovit-, intervine un pompier ce bandajeaza labele din fata ale cainelui sau. -Am pierdut noua oameni, pe cei mai buni-, adauga in timp ce catelul, un Rottweiller cu ochii ca doua mure mari, scanceste incetisor. -A fost apoi si ploaia de vineri, iar acum se face tot mai frig-, spune omul si vad ca pe ambele maini si-a scris cu vopsea albastra numele si numarul de telefon. -In caz ca se va intampla ceva, vreau ca sotia sa afle-, se explica el, moment in care toti sar repede in picioare. Un preot a intrat in restaurant si se indreapta spre ei. -M-au chemat sa-i spovedesc inainte de a incepe treaba-, imi spune parintele Brian O*Connor si incepe sa rosteasca rugaciunile cu glas tare si patrunzator.
Afara e aceeasi agitatie. Intr-o parte, oamenii au format un sir indian si-si trec galetile de moloz din mana in mana. Mi se pare ca se misca incet, insa unul dintre ei imi spune ca FBI si Politia le-au cerut sa lucreze acolo fara masini, doar cu mainile, in speranta ca vor gasi obiecte indispensabile investigatiei. In orele din urma s-au gasit bagaje ale pasagerilor din avioanele deturnate, iar cineva imi arata o bucata de haina despre care se crede ca a apartinut unei stewardese de la United Airlines. Mai incolo, cativa muncitori constructori se straduiesc sa ridice un stalp mare de fier si sa-l aseze intr-un camion cu insemnele Armatei. In alta parte, pompieri cu tarnacoape si lanterne se strecoara sub un munte de nisip, unde se spune ca toata noaptea s-au auzit zgomote infundate. -Sigur e cineva dedesubt-, imi spune Lenny Misckiewicz, un pompier venit tocmai de pe partea cealalta a Americii, din Los Angeles. -Nu se poate sa nu fi supravietuit chiar nimeni-, crede el si adauga: -Am fost in Mexic, dupa cutremur, in Guatemala si in Peru, si de fiecare data am gasit zeci de oameni-.
Ne apropiem de locul unde s-au strans deja zeci de salvatori. Minutele trec greu. De jos se aud strigatele pompierilor ce incearca sa-i localizeze pe oameni. E inutil insa. Dupa o jumatate de ora, plini de praf si cu lacrimi in ochi, pompierii ies la suprafata. -Degeaba, sunt toti morti!-, spune un constructor de langa mine, un hispanic inalt si cu tenul inchis, a carui casca alba ii este trasa adanc pe cap. -E un cosmar din care am crezut ca ne putem reveni-, sopteste Juan Ortiz, -insa nu e vis si noi suntem toti treji-. Ma uit in jur. Oamenii lucreaza parca mai incrancenati, mai decisi. Foarte multi dintre ei, aflu, refuza sa paraseasca locul dupa turele de 12 ore si continua sa caute sub daramaturi. Aud zeci de povesti, cu pompieri raniti ce sapa prin moloz, cu politisti ce au stat o zi si o noapte in picioare, cu sute de oameni ce au venit sa se ofere voluntari, desi Primaria a anuntat ca -deja sunt prea multi voluntari-. Pe Strada Greenwich, colt cu Duane, un restaurant are usile larg deschise, iar patronul, un italian cu mustata, a scos in strada cutii mari cu hamburgers si lazi intregi de Cola. -Serviti-va singuri, e gratis!-, a scris el pe un afis, insa oamenii nu mananca. Pe langa noi, pe Broadway, sute de oameni la costum se indreapta spre Wall Street ca la o defilare. E aproape 9 dimineata si, peste cateva minute doar, americanii incep o noua zi de munca.
