Lumea-i cum este
Europa Unită răsuflă ușurată: după multă caznă și multe emoții, Tratatul de la Lisabona va intra, în sfârșit, în vigoare. Ultimul hop rămăsese semnătura președintelui Cehiei, Vaclav Klaus, care mai ținea la o condiție: o exceptare pentru țara sa de la Carta drepturilor fundamentale, căci aceasta ar putea redeschide problema exproprierii și expulzării celor trei milioane de germani sudeți din fosta Cehoslovacie. Praga ar fi avut de plătit bani grei pentru închiderea dosarului, iar șeful statului ceh a insistat să obțină garanții explicite că acest lucru nu se va întâmpla. Până la urmă n-a mai întins coarda. Presiunile deveniseră prea mari. Întreg Aliotmanul european risca să se împiedice de-un ciot, ciotul fiind stiloul lui Klaus. Dar el a consimțit la Tratat abia după o vizită – atenție! – la Moscova, nu la Bruxelles sau Berlin. Iată un posibil subiect de reflecție.
Subiect de reflecție este însă, mai ales, temeritatea cu care Klaus a pledat, până la urmă de unul singur, pentru interesul național al țării sale. De unul singur, în fața Europei Unite. Care lider al cărui stat european (cu excepția, desigur, a Marii Britanii) ar mai fi fost capabil de o asemenea cutezanță? De pildă, vreunul dintre președinții de până acum ai României (cu excepția lui Nicolae Ceaușescu, de bună seamă, dacă ar fi să mai și glumim).
Numai că poziția lui Klaus nu a fost interpretată ca una firească, legitimă, ci ca o excentricitate, ca o excepție ridicolă. Ridicolul ucide mai subtil ca tonul ridicat, amenințător. S-a tot amintit că „personajul“ e un eurosceptic (eurorealist – obiectează împricinatul), că nu a pus pe reședința prezidențială și drapelul UE (dar Cehia este și membru al NATO, și al ONU, câte steaguri? – a replicat el), că a comparat Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică, pentru aceleași reflexe dictatoriale (și nu este singurul care gândește așa), că a avertizat asupra riscului ca țara sa să se topească în UE ca un cub de zahăr în ceai și câte și mai câte. S-a spus, despre Klaus, că ar fi un egoist, un megaloman, un îndărătnic, o „rachetă incontrolabilă“. S-a mai speculat că va tărăgăna semnarea până la primăvară, când conservatorii britanici vor veni la putere și vor face un referendum care ar îngropa definitiv Tratatul de la Lisabona.
Într-un sfârșit, președintele Cehiei a pus capăt, în felul lui, năzdrăvăniilor. Tratatul de la Lisabona nu e bun „pentru libertatea Europei“, dar „intrarea sa probabilă în vigoare nu va însemna sfârșitul istoriei“ – a spus el înțelepțește.
Sfârșitul istoriei nu, dar cum rămâne cu interesul național în UE? Oricum, Tratatul de la Lisabona prevede și posibilitatea ieșirii din Uniune.
