Interviu realizat de Corneliu Vlad
– Domnule Radu Golban, toată presa vorbește despre recent descoperita datorie a Germaniei de circa 18 miliarde de euro față de România. Acest fapt ne-a determinat să luăm legătura cu dumneavoastră în scopul clarificării chestiunii în speță. Cititorii noștri se întreabă cine sunteți dumneavoastră.
– Sunt la origine român, stabilit din 2003 în Elveția. M-am născut la Timișoara în 1973 și am emigrat cu familia în Germania în 1988. După terminarea liceului, am absolvit cursurile Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Albert-Ludwigs“ Freiburg, Germania, specializarea Politică științifică și drept, promoția 2000. Sunt absolvent al programului de Masterat în Studii Europene Avansate al Institutului European al Universității din Basel, Elveția, promoția 2002. În 2008 mi-am susținut doctoratul în economie, domeniul integrare monetară, la Universitatea de Vest din Timișoara.
– Cum ați ajuns la această surprinzătoare datorie a Germaniei?
– Pentru elaborarea cărții „UEM – încotro?“ (publicată în acest an în cadrul unei prestigioase edituri din România), împreună cu doamna conf. univ. dr. Mihaela-Brîndușa Tufose, coautor al lucrării anterior menționate, am analizat și structurile de colaborare monetară din Europa din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Cu surprindere am sesizat existența unui model de colaborare monetară impus de Germania nazistă în Europa. Acest sistem bazat pe cliring și cursuri de schimb fixe ne-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de compensație a Germaniei, o instituție pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenției, deoarece prezintă soldurile Germaniei față de țările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidențiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare și un argument în cadrul tematicii cărții; ulterior a devenit o provocare.
– Puteți să ne explicați și să precizați ce înseamnă un contract de cliring?
– Lipsa acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania și alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1935. Prin acest acord s-a stabilit ca plățile dintre România și Germania, provenind din schimbul de mărfuri și din alte obligații de stat și particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Națională a României și Casa de compensație germană. Printr-o clauză, Banca Națională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depășeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligație, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convențională de sumă. Fluxul de mărfuri românești spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populației românești, cu o creștere a inflației și cu o creanță în mărci nevalorificabilă a BNR față de Casa de compensație germană. Această creanță a reprezentat un credit forțat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deși au existat preocupări și intenții concrete pentru frânarea creșterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin. La data de 7 septembrie 1944, datoria Germaniei față de România a ajuns la suma de 1,126 miliarde Reichsmark.
– Această datorie nu s-a prescris după război?
– Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relațiile comerciale cu România. În primul rând, invoc articolul 28, paragraful 4, din Tratatul de pace dintre România și Puterile aliate și asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris, care prevede: Fără a prejudicia dispozițiunile de mai sus, precum și orice alte dispozițiuni luate în favoarea României și a cetățenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunță, în numele său și în numele cetățenilor săi, la orice pretențiuni împotriva Germaniei și a cetățenilor germani, pendinte la 8 mai 1945, cu excepțiunea pretențiunilor rezultând din contracte și alte obligațiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum și din drepturi dobândite înainte de aceeași dată. Această renunțare va fi considerată ca înglobând creanțele, toate pretențiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamentele încheiate în cursul războiului, precum și toate pretențiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului.
Așa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris; mai menționez că Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 304/30.08.1947 (publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 199/30 august 1947), care reia precizarea că România renunță la orice pretenții împotriva Germaniei, vizate fiind totalitatea angajamentelor ce decurg din relațiile derulate în perioada 1 septembrie 1939-8 mai 1945.
Doresc să precizez că, în cadrul conferinței de la Londra, din anul 1953, când Germania și-a asumat întreaga răspundere și responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit și problema soldurilor deficitare rezultate din operațiunile de cliring derulate cu Belgia, Franța, Elveția, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la conferința de la Londra se bazează pe art. 5 alineatul 4 al Tratatului acestei conferințe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de pace dintre România și Puterile aliate și asociate. Ambele acte normative exonerează Germania de plata despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 și 8.05.1944. Conform jurisdicției germane, art. 5. alineatul 4 este legea de internalizare a Tratatului de Pace de la Paris în legislația germană.
În concluzie, acest sold este descoperit și în ziua de astăzi. Este bine de știut că această sumă nu reprezintă nicio despăgubire de război.
– Cum ați ajuns la această imensă sumă de 18,8 miliarde euro?
– Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde euro, fără a mai adăuga și dobânda aferentă celor 66 de ani – din 1944 până în 2010; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma inițială și dobânda capitalizată) se ridică la 18,88 miliarde euro. Walther Funk, ultimul președinte al Reichsbankului, a precizat înaintea încheierii războiului că problema datoriilor Germaniei o reprezintă soldurile dezechilibrate. Pentru consolidarea acestor datorii a propus oarecum internaționalizarea acestora prin diferite bonduri la o dobândă de 4%. În concluzie, datoria Germaniei ar putea fi chiar mult mai mare.
– Ce șanse credeți că are România de a recupera această datorie?
– România ar putea solicita punerea în funcție a sistemului de rezolvare a disputelor prevăzut la Conferința de la Londra pentru cazuri similare sau ar putea iniția un proces la Haga. Dar mai întâi de toate ar fi bine să ducă tratative directe cu Germania. Plecând de la ideea că, începând cu anii ‘70, mai multe țări est-europene (chiar și România) au cerut de la Germania, din păcate, doar despăgubiri, și nu lămurirea soldurilor de cliring, și că Germania a exercitat o presiune mare asupra lor, ar fi bine ca astăzi, tratativele să fie aduse în atenția publicului. România nu are avea nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparența maximă în aceste demersuri oficiale. Să nu uităm că Germania este o țară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă și prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în lămurirea acestei creanțe. În urmă cu aproape două luni, am luat direct legătura cu doamna Ulla Jelpke, membru al Bundestagului, deoarece se ocupa în mod special de probleme legate de despăgubiri ale victimelor celui de al Doilea Război Mondial. În urma interpelării făcute de doamna Ulla Jelpke în Bundestag, a fost inițiată la data de 20 august a.c. și o anchetă parlamentară pe acest subiect, semnată în numele întregii fracțiuni chiar de șeful partidului, dr. Gregor Gysi. Răspunsul guvernului german se așteaptă în timp de o lună.
