Norvegianul Roald Amundsen câștiga cursa pentru atingerea Polului Sud, în urma unui duel epic și mortal cu britanicul Robert Falcon Scott, în urmă cu 100 de ani, într-o pagină de legendă din istoria explorărilor polare.
Pe 14 decembrie 1911, în ajunul Primului Război Mondial, într-o epocă tulburată de intensificarea naționalismului, Amundsen devenea primul om din lume care înfigea, cu patru coechipieri, un drapel național în cel mai sudic punct al globului terestru. Victoria sa repurtată în fața unui ofițer din marina britanică a reprezentat reușita unui suedez pragmatic și îndemânatic în fața unui gentleman curajos, dar limitat.
Pe o planetă explorată aproape în totalitate, fiecare dintre cei doi exploratori visau să cucerească „propriul“ lor pol: norvegianul viza Polul Nord, iar britanicul viza Polul Sud.
„Nu cunosc nicio altă persoană care să ajungă într-o zi într-un loc atât de diametral opus de obiectul dorințelor sale, așa cum eram eu în acel moment“, scria Amundsen ulterior, referindu-se la reușita sa. În realitate, circumstanțe speciale l-au condus în Antarctica. În timp ce se afla la mijlocul pregătirilor pentru cursa spre Polul Nord, Roald Amundsen a aflat că americanii Frederick Cook și Robert Peary afirmau, fiecare, că au cucerit acest pol. Afirmațiile lor, deși controversate, l-au convins că trebuie să își caute un alt obiectiv.
În august 1910, a decis să se îndrepte spre Polul Sud. Abia în octombrie, britanicul Scott a citit telegrama care îl aștepta în Australia: „Mi-am luat libertatea de a vă informa că Fram se îndreaptă spre Antarctica. Amundsen“. Britanicii, care au făcut din cucerirea polului o chestiune de prestigiu național, s-au simțit ofensați. Cursa era lansată. Cele două expediții au ajuns pe insula-continent în ianuarie. Primele luni au fost consacrate testării echipamentelor și amenajării de depozite cu provizii, de-a lungul itinerariilor prevăzute.
După ce a înfruntat iarna australă, întunericul total și temperaturile glaciale, Amundsen, care și-a amenajat baza centrală mai aproape de pol, a început primul această cursă, pe 20 octombrie.
Având obiceiul de a observa cu atenție procedeele adoptate de eschimoși, în timpul traversării – un eveniment istoric – Pasajului de Nord-Vest (1903-1906), Amundsen a tras două învățăminte prețioase: importanța câinilor de sanie și superioritatea hainelor din piele de ren în fața celor din lână. Pentru a câștiga în mobilitate, săniile au fost ușurate, iar schiurile – o disciplină la care excelează norvegienii – au fost geluite. Rapizi, câinii sunt și comestibili: dintre cei 52 de câini care s-au aflat la linia de start, mulți au fost sacrificați și au sfârșit prin a umple gamelele oamenilor din expediția norvegiană. În ceea ce îi privește pe britanici, aceștia au preferat să iasă în față cu „artileria grea“, care s-a dovedit a fi însă prea grea: în afară de câini, ei aveau sănii motorizate, care se defectau mult prea des, dar și ponei, care, inadaptați la condițiile extreme din Antarctica, au fost sacrificați.
Plecată pe 1 noiembrie, expediția lui Scott a înaintat foarte greu. Din cauza lipsei de mijloace de tracțiune potrivite, oamenii erau aceia care trăgeau atelajele grele, în condiții meteorologice extrem de dificile.
Pe 16 ianuarie 1912, atunci când se aflau foarte aproape de obiectivul trasat, a venit lovitura de grație: britanicii au descoperit urme de sanie în fața lor. Amundsen le-o luase înainte. A doua zi, când ajungeau la Polul Sud, la o lună după rivalii lor, britanicii au găsit acolo un cort pe care se afla deja drapelul norvegian.
„Dumnezeule, acest loc este oribil!“, scria Scott în jurnalul său.
Întoarcerea la bază a fost un drum infernal, din cauza temperaturilor care coborau până la -42°C. Foarte slăbit, un om a murit. Apoi un altul, cu degetele de la picioare afectate de cangrenă, a părăsit grupul, pentru a înfrunta o moarte sigură.
Prinși de o furtună extrem de puternică, cei trei supraviețuitori britanici erau captivi în cortul lor, înghețați și înfometați, la mai puțin de 18 kilometri de cel mai apropiat depozit cu provizii. Ultima înregistrare făcută de Scott în jurnalul său datează din 29 martie.
La acea dată, Amundsen se afla deja de peste trei săptămâni în Tasmania, de unde a putut să anunțe lumii întregi succesul misiunii sale. Pentru norvegieni, care obținuseră independența de Suedia cu doar câțiva ani înainte, Amundsen devenea un veritabil erou național.
În 1926, Amundsen a ajuns în cele din urmă și la Polul Nord, într-un dirijabil. A murit doi ani mai târziu în Arctica, în urma accidentului suferit de un hidroavion francez, plecat în ajutorul exploratorului italian Umberto Nobile.
Trupul neînsuflețit al exploratorului britanic Robert Falcon Scott, declarat și el erou național în țara lui, ca și cele ale colegilor săi au fost descoperite în noiembrie 1912.
Mediafax
