Perioada secolelor XI-XIII a fost tulburătoare pentru populația Europei și a Orientului Mijlociu, atât prin prisma organizării sociale, cât și prin prisma acțiunilor militare, mai ales a cruciadelor, desfășurate adesea fără vreo noimă, deși în numele creștinătății.
Cruciadele au fost pornite inițial ca răspuns la strigătele de ajutor ale Imperiului Bizantin împotriva turcilor selgiucizi, care au tăiat accesul către Ierusalim. Armatele cruciate au cuprins soldați de pe tot cuprinsul Europei și nu au fost niciodată sub o conducere militară unificată. Din punct de vedere militar sunt recunoscute nouă asemenea cruciade, prima începând în 1095, iar ultima sfârșindu-se în 1272. Toate au avut un puternic impact politic și socio-economic asupra Europei, mai ales prin ruinarea Bizanțului.
Musulmanii s-au luptat secole îndelungate între ei, dar venirea la putere a lui Saladin a pus capăt disputelor, acesta reușind să-i unească pe toți sub un singur sceptru. După ce Saladin s-a aliat cu bizantinii, trei mari regi europeni (Frederic I Barbarossa – Germania, Filip al II-lea – Franța și Richard al III-lea – Anglia) au format la rândul lor o alianță, proclamând cea de-a III-a cruciadă. În această cruciadă, statul papal nu a jucat un rol deosebit, deși s-a desfășurat sub egida creștinătății. Dintre acești trei regi, doar cel al Angliei a ajuns în Orientul Mijlociu (Frederic a murit pe drum, iar Filip s-a întors în Franța, fiind grav bolnav).
În timpul acestei a III-a cruciade a avut loc, pe 25 noiembrie 1177, bătălia de la Montgisard, dintre Saladin și regele Ierusalimului, Baldovin al IV-lea (de Flandra). Tânărul rege belgian (doar 16 ani) abia ce sosise în Țara Sfântă, însoțit de prietenul și aliatul său, Filip de Alsacia. Bolnav deja de lepră, Baldovin înțelege că are puțin timp la dispoziție pentru a arăta lumii că pelerinajul nu a fost în zadar. Încearcă să-i convingă pe bizantini că o schimbare a taberei și o alianță cu cruciații este mai benefică decât cu musulmanii și că e mult mai convenabil să aplice o lovitură preventivă asupra lui Saladin în Egipt, folosind forțele navale superioare, fără folos însă. Aflând de planurile lui Saladin de a ataca Ierusalimul, Baldovin pleacă la Ascalon însoțit de 375 cavaleri templieri, pentru a apăra fragilul regat creștin. Acolo a fost, însă, nevoit să suporte asediul a 26000 de soldați musulmani. Raynald de Châtillon, Odo de St. Armand, Baldovin de Ibelin și fratele său Balan, Reginald de Sidon și Joscelin al III-lea de Edessa îl însoțeau pe Baldovin. Pentru că regele belgian era bolnav, comanda cruciaților era, în fapt, deținută de Raynald, care avea o dușmănie personală contra lui Saladin.
În drumul său spre Ierusalim, Saladin atacă Ramla, Lydda și Arsuf, convins că Baldovin nu îl va împiedica, având o așa mică armată. În consecință, armata musulmană se împrăștie pe un teritoriu larg, fără a avea cunoștință că soldații săi rămași să-l țină pe loc pe rege au fost înfrânți, și că acesta din urmă a pornit în urmărirea lui Saladin.
Urmărirea a dat roade, astfel că cei doi adversari au făcut joncțiunea lângă Ramla, la Mons Gisard. Saladin a fost totalmente surprins de acest fapt, armata sa fiind într-o totală dezordine. Baldovin a cerut ca moaștele Sfintei Cruci să fie aduse înaintea armatei sale, și, deși grav bolnav, a îngenuncheat în fața acestora, cerând binecuvântarea soldaților săi. Apoi a urmat atacul furibund al cavaleriei cruciate, de-a lungul, litoralului, loc în care armata musulmană nu avea cum să se organizeze rapid. În urma acestui atac, armata lui Saladin a fost nimicită, cruciații, conduși de un rege care lupta cu mâinile bandajate pentru a nu i se observa rănile, obținând astfel o victorie importantă. Saladin însuși a scăpat cu greu, fugind pe o cămilă. Victoria lui Baldovin a fost completată de capturarea convoiului regelui musulman și de uciderea nepotului acestuia, Ahmad. Deși urmărit până târziu în noapte, Saladin nu a putut fi capturat. Pierzând mai bine de 90% din armata sa, inclusiv garda mamelucă, a fost nevoit să se retragă în Egipt, tot drumul fiind hărțuit de nomazii beduini.
În amintirea acestei victorii, regele flamand a ridicat pe locul sângeroasei bătălii o mănăstire benedictină, dedicată Sfintei Ecaterina din Alexandria. Această înfrângere i-a zădărnicit planurile imediate de cucerire a Ierusalimului, lui Saladin trebuindu-i mai bine de 10 ani ca să-i înfrângă decisiv pe cruciați în 1187, în bătălia de la Hattin.
Dan Preda