Din ce în ce mai multe voci fac legătura escaladării conflictului declarativ dintre Iran și restul lumii cu apropiatele alegeri din SUA. Pe agendele actuale electorale ale candidaților la președenția SUA (Barack Obama – actualul președinte democrat se va lupta cu unul dintre republicanii Mitt Romney, Newt Gingrich sau Rick Santorum) stau la rând puncte fierbinți ale americanului de rând: locurile de muncă, avorturile, situația precară a sistemului sanitar. Dacă în cazul Partidului Democrat situația e clară – Obama nu a avut niciun contracandidat serios la nominalizare – în schimb în sânul republicanilor competiția este acerbă. Fiecare din cei trei principali candidați la nominalizare au câștigat, inițial, câte o rundă preliminară – Romney în New Hampshire, Santorum în Iowa, iar Gingrich în South Carolina. Dintre aceștia, primul pare să aibă un ușor avantaj după ce a câștigat și alegerile preliminare din Florida și Nevada. E prematur însă să vorbim de spre o detașare în fruntea cursei pentru nominalizare, întrucât mai sunt suficiente state și, în consecință, suficiente ocazii pentru cei trei să revină (Gingrich și Santorum) sau să se mențină (Romney) în frunte.
Tocmai acum, în toiul acestor dezbateri, fantoma iraniană bântuie mai abitir. Unele aspecte sunt închipuite, alte aspecte sunt reale. Pe 3 februarie, Iranul a anunțat lansarea cu succes a unui satelit, cu ajutorul unei rachete Safir 1-B. Satelitul, un cub cu latura de 50 cm, pare a fi destinat supravegherii meteorologice a teritoriului iranian. Sau, cel puțin așa spun cei de la Teheran. Greu de crezut, însă, că un satelit care trece de șase ori deasupra teritoriului acestei țări asiatice se rezuma doar la studiul norilor. Foarte probabil și armata are acces la instrumentele acestuia. Nu este însă primul satelit lansat în spațiu de iranieni. În 2009 au lansat un satelit de probă iar apoi au mai trimis în spațiu sateliți având la bord diferite animale. În septembrie 2011 au încercat, fără succes, să trimită o maimuță. Succesul de zilele trecute subliniază capacitatea tehnologică a Iranului de a crea vectori balistici care să plaseze încărcături de facturi diferite la mari distanțe de propriul teritoriu.
Mulți analiști occidentali sunt oarecum sceptici cu privire la capacitățile tehnologice și militare ale Iranului, având tendința să compare această țară cu alte țări musulmane din regiune. Este foarte ușor să se cadă în această capcană – există o lipsă acută de informații despre ce se întâmplă în interior, iar recentul eșec al serviciilor secrete americane (demascarea unor agenți CIA din orientul mijlociu) nu poate decât să întărească această senzație. Ajungem astfel să ne punem trei întrebări legitime – care se reflectă serios în campania celor trei candidați republicani la nominalizarea pentru Casa Albă. Despre Barack Obama nu are sens să discutăm. Opțiunile lui privind Teheranul se cunosc.
Ce vrea Iranul
Deci, mai întâi, ce vrea Iranul. Un lucru e cert. Statul persan dorește să rămână principalul jucător în zona Golfului Persic, și nu doar economic ci și militar. Acum că rivalul Irak nu mai există (ca factor de echilibru), și ținând cont că celelalte state musulmane sunt, per se, ori slabe militar și tributare unei organizări încă tribale – chiar și cel mai mare dintre ele, Arabia Saudită, se bazează pe ajutorul occidental, pentru care plătește cu țiței – ori sunt angajate politic și economic într-o altă regiune (Turcia), administrația de la Teheran încearcă să revină la rolul și statutul Persiei de odinioară. Pe de altă parte, Iranul nu dorește o confruntare militară deschisă cu nimeni, pentru că nu ar fi în beneficiul nimănui. Dacă în cazul Irakului a fost mai simplu, pentru că și celelalte state arabe fuseseră călcate pe bătături de regimul de la Bagdad, astfel că ele au privit cu oarecare detașare conflictul irakiano-occidental, in cazul iranului lucrurile stau altfel. Conducerea de la Teheran sprijină (voalat sau nu) alte regimuri din țările din regiune, un fapt deloc de neglijat. Nu se știe niciodată care poate fi reacția reală a acestora. Un conflict armat deschis cu puterile occidentale nu ar avea neapărat același deznodământ ca în cazul celui irakian. Balanța ar putea înclina oricând în orice direcție. Americanii pot pierde (nu neapărat să fie înfrânți militar – dar nu vor putea răsturna regimul de la Teheran, ceea ce ar echivala cu înfrângerea) sau poate pierde Iranul – ceea ce ar crea un vid total de putere în orientul mijlociu, lucru care nu e pe placul nimănui, lăsând zona la cheremul organizațiilor islamiste obscure și extremiste. Există așadar un status-quo de care e toată lumea mulțumită, chiar și Israelul. Dincolo de declarațiile belicoase pe care și le aruncă cele două state, este greu de crezut ca vor trece la fapte. Cel puțin fără să își asume un grad ridicat de risc. Toate țările se mulțumesc (deocamdată) cu acest joc de-a șoarecele și pisica. Cum privesc acest fapt candidații republicani? Există clar un consens în sensul că toți consideră acțiunile moderate ale președintelui Obama o vulnerabilitate majoră la adresa securității SUA. Fără nicio ezitare, toți și-au reafirmat intenția de a lua măsuri mult mai drastice privind problema armelor nucleare iraniene. În toate dezbaterile televizate aceștia au criticat atât lipsa de fermitate a lui Obama referitoare la sancțiunile față de guvernul iranian cât și atitudinea rezervată a administrației de la Washington față de Tel-Aviv. În mod special Gingrich a anunțat că în cazul în care va fi ales, va susține cu fermitate și fără ezitare orice acțiune militară întreprinsă de Israel contra Iranului – lucru de înțeles, prin dorința de a atrage voturile (și banii) alegătorilor evrei. Mergând mai departe, Gingrich susține tăierea tuturor surselor de energie externe ale Teheranului, precum și acțiuni directe ale serviciilor secrete americane în scopul răsturnării guvernului persan.
Este, oricum, destul de ușor să vorbești dur despre Iran. Este ușor pentru republicani – și oarecum justificat – să critici administrația Obama că nu a reușit să oprească programul nuclear iranian. Dar, la fel, niciun alt președinte nu a reușit acest lucru – și probabil nici unul viitor nu va reuși. Candidații republicani știu acest lucru dar, ca peste tot în lume în campaniile electorale, arătatul pisicii dă bine și mai aduce câteva voturi. În special când e singura pisică pe care o ai. Probabil că toți au înțeles că pe plan intern nu se pot face prea multe – ce să mai promiți când e clar că nu poți face mare lucru. Serviciile sociale se degradează continuu, locuri de muncă statul nu poate crea, fiscalitatea nu poate scădea – criza economică mondială nu mai poate fi stăpânită. Așa că nuiaua persană e la modă și e și gratis. cel puțin pe moment.
Ce poate Iranul…
Apare legitimă în acest context următoarea întrebare: ce poate face Iranul pe plan militar. Ar putea avea succes o lovitură chirurgicală, de genul celei din Irak (nu intră în discuție operațiunile de pacificare ulterioare)? Ar fi suficiente lovituri aeriene asupra principalelor instalații militare sau e nevoie de operațiuni terestre? Comparația militară cu Irakul nu stă în picioare. Iranul are flotă, inclusiv submarine, are aviație, mult mai modernă și mai bine antrenată decât cea irakiană, un program spațial funcțional, ceea ce arată capacitățile tehnologice actuale ale cercetătorilor iranieni. ?ê?£i să nu cădem nici în capcana defetismului – irakienii au capitulat ușor în fața armatelor occidentale. Armata iraniană e de o altă factură. Chiar dacă nu-și iubesc conducătorii, își iubesc țara – sunt totuși persani, urmași ai vechilor ahemenizi – destul de greu de crezut că ar accepta capitulare în fața unor forțe externe. ?ê?£i iranienii continuă să se dezvolte tehnologic – dovadă că recentele atacuri cibernetice dar și eliminarea fizică a unor oameni de știință persani nu au avut efectul scontat. În acest context, se poate considera justificată abordarea diplomatică și reținerea președintelui Obama față de intervenții militare de orice factură, mergând până la cererea expresă adresată israelienilor de a se abține de la orice acțiune preventivă împotriva Iranului, mai ales ca recenta doborâre a dronei americane nu e de natură a întări convingerea în infailibilitatea tehnicii militare americane.
…și ce face
Răspunsul la întrebarea ce face Iranul vine, astfel, firesc. Un joc de-a șoarecele și pisica la nivel declarativ. Teheranul nu va închide strâmtoarea Ormuz. ?ê?£i nu de dragul sau de teama de aliații occidentali. O izolare energetică nu folosește nimănui iar statul persan depinde de vânzările de țiței. La fel, cel puțin la prima vedere, este greu de crezut că recenta declarație cum că vor opri ei înșiși livrările către Europa cu mult înainte de intrarea în vigoare a embargoului va fi transpusă în realitate. Guvernanții de la Teheran vor accepta, în cele din urmă, embargoul petrolier – piețe alternative deja există – Rusia și China vor cumpăra oricând țiței ieftin. Turkmenistanul va livra gaze naturale, chiar dacă pe sub mână – guvernul de la Așhabad este o nebuloasă și nu va refuza niciodată prețul corect. Devine clar că se așteaptă rezultatul alegerilor prezidențiale americane – iar Iranul trage nădejde că prietenul Obama va rămâne locatar al biroului oval încă patru ani, bazându-se și pe reacția americanului de rând, care, parcă, ar fi mai interesat de politici interne decât de angrenarea SUA într-un nou război cu final incert. Rămâne, în toată această ecuație, cu destule necunoscute… incerte, o singură incertitudine clară – ce vrea, ce poate și ce va face Israelul. Dar asta e deja o altă poveste.
Dan Preda
