Copacul care a înghițit un gard, Cea mai veche casă din București, Fortul Jilava și Balta vrăjitoarelor, toate acestea sunt în București sau destul de aproape încât să planifici o plimbare de o zi cu bicicleta. Site-ul Green-report.ro propune o hartă a locurilor care n-ar trebui ratate dacă vrei să ai un weekend activ.
1.Oţetarul din Dionisie Lupu.Oțetarul de pe strada Dionisie Lupu 52 este un simbol al supraviețuirii Bucureștiului. La fel ca şi oraşul şi locuitorii săi, copacul a făcut dovada maleabilității şi a capacităţii de asimilare „înghițind” gardul metalic al curții în care se află, putând fi considerat un monument al naturii.
2.Casa Melik. Cunoscută şi sub numele de Casa Melik, clădirea în care funcţionează muzeul Theodor Pallady este una dintre cele mai vechi şi frumoase din Bucureşti. Datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea este caracteristică pentru arhitectură civilă tradiţională românească prin cerdacul de la etaj, închis cu geamuri, scara interioară din lemn sau acoperişul cu streaşină lată. Casa poartă numele celui mai important proprietar al ei, Iacob Melik, un susţinător al acţiunilor revoluţionare de la 1848 şi autor al lucrării L’Orient devant L’Occident, cel care s-a ocupat de renovarea casei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-i stilul original.
3.Schitul Dârvari.În tumultul din centrul Bucureştilor exista undeva, ascunsă de privirile trecătorilor preocupaţi de grijile vieţii cotidiene, o oază plină de linişte şi spiritualitate. Este un loc despre care Părintele Nicolae Steinhardt spunea că “nu poate să nu atragă prin graţia, micimea şi liniştea lui tupilata”. Schitul Dârvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Dârvari şi soţia să Elena, născută în familia Buzestilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii “Icoana” – familia Babeanu – un teren în spatele acestei biserici.
4.Școala Centrală. Școala Centrală din București a funcționat de-a lungul vremii sub mai multe denumiri între care și Pensionatul Domnesc de Fete. Inițial, Școala Centrală a fost instituția dedicată educației fetelor aparținând elitei bucureștene. A fost construită printr-o rezoluție a lui Barbu Știrbey în 1851, arhitectura clădirii fiind realizată de Ion Mincu. Are la bază o concepție clasică, care amintește de imaginea și formele regulate, simetrice, ale unor ansambluri mănăstirești de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea (Mănăstirea Hurezi, Mănăstirea Antim).
5.Biserica Stavropoleos. Construcţia hanului şi bisericii Stavropoleos se leagă de numele călugărului grec Ioanichie, venit, după cum singur mărturiseşte în testamentul din 1733, din comuna Ostanita, din Epir. Atât hanul cât şi biserica au fost miluite generos de domniile fanariote, egumenii primind de la domnitori hrisoave de întărire a milelor acordate: la 13 ianuarie 1733, Constantin Nicolae Mavrocordat dăruieşte Manăstirii Stavropoleos vinăriciul domnesc din dealul Boldeștilor şi Mălăieștilor, la 15 ianuarie 1853 voievodul Matei Ghica dă carte de întărire privitoare la drepturile mănăstirii.
6.Desenele din intersecţia Ştirbei cu Berzei. Până nu demult blamate de majoritatea bucureștenilor, graffiti-urile au reușit să aducă o undă de prospețime și nou zonelor care în urmă cu puțin timp păreau căzute în degradare și abandonate. Este cazul desenelor de pe cladirile aflate la intersecția străzilor Știrbei și Berzei.
7.Castelul Ţepeş. Castelul Ţepeş a fost construită în anul 1906, cu ocazia organizării, pe Câmpia Libertăţii, a Expoziţiei Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Totuşi, destinaţia iniţială a edificiului a fost aceea de turn de apă. Din cauză că forma rezervoarelor nu era una estetică, s-a adoptat soluţia unei construcţii care să întrunească pretenţiile de „artă şi stil” ale organizatorilor. Ca urmare, construită după planurile arhitecţilor Ştefan Burcuş şi V. Ştephănescu, clădirea a reprodus, în mic, Cetatea Poenari, ridicată de Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti, în locul numit Cheia Argeşului, de pe Plaiul Loviştei, județul Argeş.
8.Mănăstirea Chiajna.Monument istoric aflat la marginea Bucureștiului, la limita cartierului Giulești-Sârbi, lângă o groapă de gunoi, Mănăstirea Chiajna este subiectul multor legende și mituri urbane. Construcția a început în timpul domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774–1782) și a fost finalizată în timpul domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786–1790). A fost construită în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru acea vreme: 43 metri lungime și 17 înălțime, ziduri groase de 1 și 2 metri. Urma să să fie unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult românești ale vremii, însă nu s-a întâmplat așa. Legenda spune că biserica ar fi blestemată. Preoții nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci chiar înainte de sfințire. Aceștia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate, și din acest motiv au încercat să o distrugă. Astfel, toate actele ei au ars în întregime. Cu toate acestea, construcția a rămas în picioare. Abia la cutremurul din 1977 s-a prăbușit turla.
9.Fortul 13 Jilava. La sugestia regelui Carol I, în jurul Bucureştiului a fost ridicat, între anii 1870 şi 1890, un sistem de apărare împotriva unui eventual atac otoman format din 18 forturi , fiecare dintre ele fiind prevăzut cu o baterie de artilerie. Proiectul a fost elaborat de generalul belgian Henry Alexis Brialmont şi de căpitanul de geniu Ioan Clucer . După terminarea construcţiei, Fortul 13 Jilava a fost folosit ca depozit de muniţii şi garnizoană militară până în anul 1907, când la Jilava au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi. Din acel an, Jilava a fost amenajată ca închisoare militară, subordonată Statului-Major al Armatei până la 1 aprilie 1948, când a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor .
10.Balta vrăjitoarelor. Aflată în mijlocul pădurii Boldu-Crețeasca, înspre Ştefăneşti, Balta Vrăjitoarelor are un diametru de numai 5 metri, însă legendele au contribuit la dezvoltarea unui mit monumental. Balta este foarte cunoscută, în special datorită vrăjitoarelor ţigănci care se aduna aici, în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, de Sânziene şi de Sfântul Andrei, nopţi în care, potrivit superstiţiilor, se deschid porţile spre alte tărâmuri. Această baltă nu seacă şi nici nu se extinde, indiferent dacă plouă sau este secetă. Cu toate acestea, animalele refuză să bea apă de aici. În plus, în apropiere de acest ochi de apă au fost observate, în decursul timpului, fenomene ciudate, cum sunt fulgerele globulare sau furtuni iscate din senin, spun localnicii. Deşi balta are o adâncime de numai 1 metru şi jumtate, unii locuitori cred în legenda conform căreia nu ar avea fund şi orice obiect aruncat acolo dispare fără urmă. La fel s-a întâmplat, se pare, cu tonele de moloz aruncate aici de autorităţile comuniste, după cutremurul din 1977, în încercarea de a scăpa de rămăşiţele clădirilor distruse.
Sursa: Cosmin Zaharia, www.greenreport.ro
Sursa foto: www.metropotam.ro
