Dacă până de curând se credea că empatia determină contagiozitatea căscatului, un studiu recent sugerează că factorul determinant ar fi vârsta persoanelor implicate.
Căscatul este un reflex întâlnit la oameni și animale deopotrivă, care constă în inhalarea aerului și întinderea timpanelor, simultan, urmate de o expirație puternică. Oamenii încep să caște încă de când se află în pântece și asociază, în general, acțiunea cu oboseala, somnul sau plictiseala. Deși, probabil, sunt mai mulți factori cate determină această reacție, nu există încă o explicație universal acceptată care să clarifice de ce căscăm.
Primele studii indicau faptul că reflexul ar fi un răspuns la nivelul crescut de dioxid de carbon din sânge, atunci când corpul are nevoie de un aport de oxigen, care ar justifica inspirația profundă, sau de eliminarea dioxidului de carbon, printr-o expirație puternică. Experimentele ulterioare au demonstrat însă, că mediile cu un nivel scăzut de dioxid de carbon sau administrarea de oxigen subiecților nu influențează nevoia de a căsca.
Cea mai recentă teorie susține că rolul căscatului ar fi termo-reglator. Mai exact, temperatura ridicată, care apare natural în condiții de oboseală, suprasolicitarea sau la trecerea dintr-o stare în alta duce la încetinirea proceselor cerebrale. Inspirația puternică, urmată de expirație duce la răcirea creierului și reglarea temperaturii. Aceasta ar fi explicația pentru care oamenii cască atunci când se trezesc și își încep ziua, trecând dintr-o stare în alta, atunci când sunt obosiți sau înaintea unor experiențe solicitante. Experimentele dovedesc că studenții cască înaintea examenelor, la fel ca și parașutiștii, înaintea salturilor. Alte explicații care ar explica de ce căscăm variază, de la dorința de a dezmorți mușchii feței și ai limbii, până la nevoia de a rămâne în stare de alertă.
Deși contagiozitatea căscatului a fost observată din cele mai vechi timpuri, Erasmus din Rotterdam consemnând, în 1508, că "un om care cască îi determină și pe alții să caște", nu există o explicație clară a acestui fenomen. Până de curând, se credea că factorul principal care determină contagiozitatea căscatului este empatia. Această explicație este sprijinită mai ales de faptul că această reacție apare în jurul vârstei de patru ani, atunci când se formează primele legături puternice și apar primele semne de empatie, dar și de faptul că cei care suferă de tulburări din spectrul autismului, care afectează capacitatea de a empatiza cu cei din jur, nu par să fie influențați de alte persoane care cască.
Un studiu publicat anul acesta pare să indice însă că factorul principal care determină contagiozitatea căscatului este vârsta, nu empatia, așa cum se credea până de curând, relatează Huffington Post. Studiul a implicat 328 de persoane care au urmărit un videoclip de trei minute în care erau prezentate persoane care căscau. 222 dintre cei care au participat la experiment au căscat cel puțin o dată în timpul clipului video, unii dintre ei căscând de până la 15 ori. Oamenii de știință au ținut cont de gradul de oboseală și de nivelul de cunoaștere și emoție al fiecăruia, dar și de vârsta subiecților și au ajuns la concluzia că empatia și inteligența nu au o importanță prea mare în a determina indivizii să caște.
În schimb, mai mult de 80% dintre persoanele sub 25 de ani au căscat în mod contagios, în timp ce doar 60% dintre persoanele cu o vârstă între 25 și 49 au reacționat la stimuli și abia 41% dintre cei care aveau peste 49 de ani au fost influențați. Totuși, vârsta nu este factorul principal care determină contagiozitatea, aceasta fiind responsabilă pentru o diferență de doar 8% în felul în care subiecții au răspuns la stimuli. "Vârsta a fost cel mai important element de predicție a reacției celor implicați, dar nici aceasta nu a fost atât de semnificativă, în ansamblu", spune Elizabeth Cirulli, autoarea studiului. "Marea majoritate a variațiilor care determină contagiozitatea subiecților a rămas neexplicată", adaugă cercetătoarea.
Mediafax
