Terra, a treia planetă de la Soare, cândva, în urmă cu peste 65 de milioane de ani. Dacă, prin cine știe ce miracol, ne-am putea întoarce în acele vremuri, ne-ar fi evident că și pe atunci, Pământul era tot o „Planetă albastră”. O planetă care, privită de la distanță, eventual din spațiul cosmic, ni s-ar fi părut familiară. O lume pe care, totuși, n-am fi recunoscut-o în totalitate. ?ê?£i nici n-am fi avut cum: aceea nu era lumea nostră. Pe atunci, Pământul era lumea dinozaurilor.
Acum, în zilele noastre, Pământul este o planetă „matură” ajunsă, deja, aproape de jumătatea vieții sale cosmice. De fapt, nici pe atunci, spre sfârșitul perioadei pe care oamenii de știință au botezat-o „Cretacic”, Terra nu era cu mult mai tânără: în definitiv, la scară geologică, 65 -70 de milioane de ani nu prea înseamnă mare lucru. ?ê?£i în acele vremuri, cînd era senin, cerul era la fel de albastru. Iar în nopțile adînci, bolta era la fel de spuzită cu stele, „ordonate” însă după formele altor constelații pe care, acum nu le-am mai recunoaște. Nouă, celor de azi, ni se pare că lumea în care trăim este o lume stabilă și stabilizată pentru eternitate. Dar asta este doar o iluzie: viețile noastre sunt mult prea scurte pentru a ne permite să observăm transformările prin care trece planeta, transformări lente și discrete care se întind de-a lungul a milioane și zeci de milioane de ani. ?ê?£i asta pentru că, deși ni se pare ciudat, fața planetei evoluează, se schimbă și se preschimbă de la o eră la alta, aproape la fel ca un organism viu, care-și modifică înfățișarea de-a lungul etapelor vieții sale. Acum, savanții sunt singurii care știu să identifice și să descifreze semnele acestei evoluții. Iar ei au aflat că, la fel ca în zilele noastre, și în Cretacic existau mări și oceane, care scăldau mase continentale cu munți semeți, podișuri, dealuri și câmpii udate de râuri și fluvii. Toate împărțite, însă după conturul altei geografii, mult diferită de cea a zilelor noastre. Studiind cu atenție relicvele geologice și paleontologice care vin direct din acele vremuri, savanții au reușit să redeseneze străvechiul portret al planetei. Astfel, ei au aflat că, în urmă cu peste 65 de milioane de ani, în locul actualei Americi de Nord se aflau două insule de mari dimensiuni, separate printr-un bazin maritim nu prea adînc. Cam la fel se prezenta situația și în cazul Africii care, desprinsă, cu mult timp înainte, de America de Sud, era „despicată” în lungul ei de un imens lac interior care o diviza în alte două insule uriașe. Un continent adevărat, de foarte mari dimensiuni, era compus pe atunci, din actuala Australie la care erau alipitite India și Antarctica. Alipite la fel ca în zilele noastre, China, Mongolia și Siberia alcătuiau un alt continent uriaș, „contrabalansat” în emisfera vestică de actuala Americă de Sud. În schimb, orgolioasa noastră Europă, era mult mai modestă. Pe atunci, locul său era ocupat de un lanț de insule, mai mari sau mai mici, împrăștiate prin Oceanul Tethys. Dispărut de multă vreme din geografia planetei, acesta era unul dintre numeroasele oceane preistorice, de mult dispărute, ale căror valuri au încremenit pentru totdeauna, închegate în lanțuri muntoase. Acum, singurii martori ai acelor vremuri sunt fosilele unor vietăți acvatice ferecate în inima stîncilor clădite din sedimentele adunate pe fundul mărilor și oceanelor de altă dată. Spre sfârșitul Cretacicului, teritoriul actual al României era, și el, acoperit de apele aceluiași ocean preistoric. Iar singura porțiune de uscat acoperea o bună parte a Transilvaniei actuale și a părții de sud, sud-est a Ungariei. Pe atunci, acolo era „Insula Hațeg”. Alte cîteva insule care ieșeau, probabil, de sub ape erau vîrfurile actualilor Carpați Meridionali, munți pe care străvechile mișcări orogenice începuseră, deja, să-i ridice spre slava cerului.
O altă geografie
Ce era și cum arăta, „Arhipelagul Europa” în acele vremuri îndepărtate? Dar „Insula Hațeg”? Unul dintre specialiștii familiarizați cu acea lume străveche este Prof. dr. Vlad Codrea, de la Univeristatea Babeș – Bolyai, un paleontolog cu ștate vechi de activitate, care și-a petrecut ani lungi din viață scotocind printre cele mai ascunse cotloane ale lumilor de altădată. Cît de mare era „Insula Hațeg”? O întrebare dificilă pe care Codrea o abordează pe îndelete: „Acum, după zeci de milioane de ani, este foarte greu să delimităm, riguros, contururile acelei insule străvechi. Iar asta pentru simplul considerent că o serie de dovezi au dispărut, șterse de evenimentele geologice mai recente. Iar pentru a descoperi niște dovezi clare ar fi nevoie de investigații suplimentare, de multe foraje de mare adâncime. Din păcate, acestea sunt sunt extrem de scumpe, și se fac mai ales pentru identificarea unor zone petrolifere ori în cine știe ce alte scopuri strict economice. În majoritatea cazurilor, urmele geologice și paleontologice ale acelor vremuri pot fi acunse sub straturi de sedimente groase de sute, și uneori chiar și de mii de metri. Doar atunci cînd avem de a face cu o eroziune accentuată, ori de dizlocări masive ale rocilor străvechi, urmele acelor vremuri ajung la lumina zilei, și pot fi cercetate de specialiști. S-au făcut multe foraje în țara noastră, dar niciodată n- am găsit un os de dinozaur într-o carotă. Așa că noi putem să determinăm, doar cu aproximație, granițele acelei insule. Studiile par să indice că spre vest se întindea peste o parte a teritoriului Ungariei. Dar în acea zonă, situația nu este deosebit de clară: eroziunea care s-a produs acolo în ultimele milioane de ani a fost extrem de puternică, iar materialul rezultat a fost transportat, de cursurile de apă de-a lungul văilor unor râuri care existau pe atunci. Spre est se întindeau cam până unde se află acum Depresiunea Transilvaniei. Mai departe țărmurile se pierdeau în apele Oceanului Tethys”.
Citiți articolul integral în suplimentul „Vortex on line”
Vasile Surcel
