La 33 de ani de la premiera filmului regizat de Nicolae Mărgineanu, actriţa Manuela Hărăbor a vorbit cu emoţie despre amintirile de la filmări, culise şi colaborarea cu marii actori din distrbuţie. Nu rataţi „Duminica filmului românesc”. La TVR 2, pe 16 august, de la ora 20.10, una dintre cele mai apreciate producţii cinematografice: “Pădureanca”.
Ecranizare a nuvelei omonime a lui Ioan Slavici, după un scenariu semnat de Nicolae Mărgineanu şi Augustin Buzura, „Pădureanca” este cel mai popular dintre filmele regizorului Nicolae Mărgineanu, iar tulburatoarea poveste de dragoste este reluată şi astăzi, la mai bine de trei decenii de la premieră, cu acelaşi succes. Din distribuţie fac parte regretaţii actori Adrian Pintea (Iorgovan) şi Şerban Ionescu (Şofron), alături de Victor Rebengiuc (Busuioc), Dorel Vişan (Părintele Furtună), Melania Ursu (Vica), Nicolae Toma (Neacşu) şi Mihai Constantin (Pupăză). Revelaţia producţiei a fost însă Manuela Hărăbor, în rolul Siminei, partitură care a consacrat-o pe actriţa care avea doar 18 ani în momentul filmărilor.
Busuioc, un țăran bogat din Curtici îl trimite pe fiul sau, Iorgovan, împreună cu Șofron, servitorul lui, în satul vecin pentru a găsi oameni la munca câmpului. Iorgovan este îndrăgostit de Simina, fiică de țăran sărac, ce-i împărtășește sentimentele și acceptă să vină la culesul recoltei împreună cu tatăl sau. Iorgovan este prins între dragostea sinceră pentru Simina și obstacolul prejudecăților şi diferențelor de poziție socială. La rândul său, Șofron se îndrăgostește de Simina, iar înfruntarea dintre cei doi pretendenți scoate la lumină mentalități specifice Transilvaniei de sfârșit de secol XIX. Povestea depășește însă granițele iubirii celor doi bărbați pentru frumoasa „pădureancă” Simina. Prin amploarea pe care o capătă personajul lorgovan, drama iubirii trăită ca o fatalitate este dublată de drama neputinței de a găsi un răspuns existențial într-un timp convulsionat: sfârșitul secolului al XIX-lea în Transilvania aflată sub jugul Imperiului austro-ungar.
Bine primit de public, dar şi de critici, filmul „Pădureanca“ a primit premiile Asociaţiei Cineaştilor: pentru regie (Nicolae Mărgineanu) şi interpretare masculină (Victor Rebengiuc), respectiv premiul special al juriului (Adrian Pintea). Iar în
1987, la Costinești, a fost recompensat cu premiile pentru regie, imagine, muzică, interpretare masculină (Șerban Ionescu și Adrian Pintea).
Despre culisele filmărilor la „Pădureanca”, colaborarea cu marii actori din distribuţie, dar şi despre rolul care i-a marcat întreaga carieră, Manuela Hărăbor a vorbit într-un interviu emoţionant pentru TVR. Nu rataţi „Duminica filmului românesc”. La TVR 2, pe 16 august, de la ora 20.10, una dintre cele mai apreciate producţii cinematografice: “Pădureanca”.
Cum a început pentru tine povestea “Pădureanca”? Au trecut déjà 33 de ani de la premieră…
… Şi 34 de ani de când am filmat. Eram în ultimul an de liceu, în clasa a XII-a. Mă pregăteam pentru Bacalaureat şi apoi pentru examenul de admitere la Institutul de Teatru şi Film. Am primit un telefon şi am fost invitată la o probă de filmare pentru “Pădureanca”, iar după 2-3 săptămâni am fost chemată din nou. Am dat vreo 3-4 probe de filmare, ultima fiind în compania lui Şerban Ionescu şi a lui Adrian Pintea. Nu mi-au spus absolut nimic vreo lună de zile. În momentul în care mă pregăteam să-mi depun dosarul pentru admiterea la facultate, am fost sunată că am luat rolul şi că trebuie să plec de urgenţă la Arad. A trebuit să îmi amân cu un an examenul de admitere, mai ales că domnul Mărgineanu, având temerea că sunt o fată de oraş, a ţinut să mă trimită cu o săptămână mai devreme în zona Aradului, chiar în satul Zimbru, de unde era Simina, eroina nuvelei lui Ioan Slavici, “Pădureanca”. M-a predat în mâna unor săteni de acolo care m-au pus la muncile câmpului şi la treburi în gospodărie timp de 5-6 zile până a venit şi restul echipei de filmare.
A fost greu la camp şi în gospodărie?
Nu a fost greu deloc, pentru că familia la care stăteam, nişte oameni extraordinari, nu prea mă puneau la munci grele, eram tratată ca o mică prinţesă. Mai mult trăgeam eu de ei şi spuneam că vreau să merg peste tot şi să fac tot felul de lucruri. Ţin minte că singurul lucru impus a fost să merg desculţă, pentru că într-un mod este călcătura cu încălţăminte şi altfel este când mergi pe un teren accidentat în picioarele goale. Trei luni cât am stat la Arad am mers zilnic desculţă.
Cum a fost să joci alături de actori atât de mari?
Am avut emoţii, dar şansa mea a fost că Adrian Pintea şi Şerban Ionescu au fost de o generozitate fantastică. Nu m-au tratat nicio clipă ca pe o actriţă neprofesionistă, mi-au dat tot timpul credit, mi-au dat încredere şi si-au găsit timpul necesar şi răbdarea necesară să lucrez şi să repete cu mine înainte de fiecare secvenţă din film în aşa fel încât să pot să mă ridic aproape de valoarea lor. Şi sunt absolut convinsă că n-aş fi putut să fac ceeea ce vedeţi astăzi în film fără ajutorul lor. Nimic nu este întâmplător şi eu cred în lucrurile aşezate de Dumnezeu cu un scop anume. Tot timpul am spus că Adrian Pintea a fost primul meu profesor de cinema şi destinul a făcut ca trei ani mai târziu, eram déjà studentă la Facultatea de Teatru, în anul trei profesorul nostru, Mircea Albulescu, l-a adus asistent pe Adrian Pintea şi examenul de diplomă l-am dat sub bagheta lui.
Bănuiesc că ai amintiri de culise…
Una dintre secvenţele cele mai complicate din film este cea finală, când, după moartea lui Iorgovan, vine Şofron, interpretat de Şerban Ionescu, şi îmi spune: “Nu te duce la Iorgovan!” şi îmi dă două palme. Aveam de străbătut o distanţă lungă iar operatorul filmului, Doru Mitran, dă stop şi îi spune lui Şerban Ionescu că trebuie să reia secvenţa pentru că nu se vede pe filmare cum dă palmele. Se reia secvenţa, fac iar drumul, Şerban îmi dă două palme… Dorul Mitran strigă din nou stop: «Dă-i mai tare, că nu se vede pe aparat că-i dai palme. Te rog fă în aşa fel încât să văd că le încasează. Am refăcut traseul, am ajuns în dreptul semnelor, iar Şerban Ionescu mi-a dat două perechi de palme… de mă mir că nu m-a pus la pământ. Când a ridicat mâinile alea mari m-a luat prin surprindere, deşi ştiam intensitatea loviturilor din primele două duble. Am dat capul pe spate pentru că am avut senzaţia că îmi rupe gâtul şi am avut durere cervicală cred că aproape o săptămână. Mi-a zburat basmaua din cap iar lacrimile mi-au ţâşnit de durere. Se vede şi în film că lacrimile sunt adevărate. După filmari, Şerban mi-a adus flori şi şi-a cerut iertare.
Cariera ta începea la 4 ani cu un rol în filmul “Veronica”…
Tată meu, Enache Hărăbor, a fost, vreo 40 de ani, sculptor-machetist la Studioul Cinematografic de la Buftea. Nefiind un copil dus la grădiniţă, iar bunica nu avea întotdeauna timp să stea cu mine, tata mă ducea deseori cu el la studio. Aveam 4 ani când tata a fost chemat să mă aducă la probe pentru filmul “Veronica”. Eram foarte mulţi copii, iar la proba de filmare doamna Elisabeta Bostan ne-a pus pe fiecare la o măsuţă, pe un scăunel de grădiniţă, cu “traista minune” legată fedeleş în faţă. În traistă zdrăngănea ceva, iar dacă reuşeai să o deschizi, obiectul zdrăngănitor era al tău. Am urmat intrucţiunile şi la un moment dat s-a dat stop. Atunci am spus că nu vreau să plec acasă pentru că nu am deschis traista. Au urmat clipe lungi de încercare de a mă face să plec, a venit şi tata şi, până la urmă, am plecat plângând. Îmi amintesc că doamna Elisabeta Bostan i-a spus tatălui meu: “Ar fi fost perfect copilul acesta pentru rolul Veronica, dar este mult prea încăpăţânată şi mă trezesc la filmări că nu mai vrea şi pleacă acasă. Ceea ce s-a şi întâmplat de vreo două-trei ori. Prima dată la secvenţa de început, când eram toţi copiii în cămin şi raţa pe care o ascundea Veronica se zburătăceşte. În momentul în care s-a filmat, cineva a aruncat către noi raţa, fără să fim atenţionaţi, ca să fie reacţiile cât mai veridice, pentru că toţi aveam între trei şi cinci ani. Raţa s-a zburătăcit tocmai în capul meu şi m-am speriat atât de tare că am spus plec acasă şi nu vreau să mai filmez. A urmat o lungă perioadă de împăcare. Pentru mine, Veronica cred că a fost cel mai frumos moment al copilăriei. A fost grădiniţa mea şi acolo m-am îndrăgostit iremediabil de film. De atunci am ştiut că acesta este drumul pe care vreau să-l parcurg.
Dintre toate rolurile, de care te-ai simţit cel mai aproape?
Mi-am iubit toate rolurile şi toate filmele în care am jucat, indiferent de dificultatea sau întinderea partiturii. Dar “Pădureanca” rămâne un reper prin complexitate şi felul în care am lucrat la film. A fost o pregătire fantastic de lungă, a fost o intensitate a lucrului cu care nu m-am mai întâlnit ulterior. Cele trei luni petrecute la Arad alături de toată echipa de filmare ne-au sudat foarte mult. Acolo am învăţat că este foarte important pentru un actor să păstreze personajul în el cât mai mult timp. Pentru că în film, fiecare gest se vede ca la microscop. În plus, e o bucurie foarte mare că, la 33 de ani de la premieră, “Pădureanca” este la fel de apreciată de generaţiile noi de cinefili.
