Greu de făcut faţă, ca stat nici prea mare, nici prea mic, relaţiei cu un imperiu, o superputere, o hiperputere , cum îi spune (Americii) un autor francez. În istorie, românii au experimentat riscanta şi sâcâitoarea sfidare ce excede cu mult sfera diplomaţiei, fie ca Vlad Ţepeş, bătând cuie în turbanele (pe cap) ale solilor insolenţi ai imperiului, fie pribegind precum Cantemir la alte curţi înalte sau pierind ca Brancoveanu , prins în menghinea intereselor unor mari puteri învrăjbite, fie ca domnitorul Cuza, înfruntându-l curajos pe sultan, fie ca Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, prin joc pe muchie de cuţit între temeritate şi prudenţă. Oricum, românii au avut mereu parte, de-a lungul timpului, de un vecin mult mai mare, cu care s-a aflat în raporturi amiabile sau abrazive, dar oricum asimetrice, cum se mai spune, frumos, despre ele. Mereu câte o mare putere ne-a fost vecina directă la fruntarii şi mereu am stat “în calea tuturor răutăţilor”, cum ar zice cronicarul. Şi iată că acum, pentru prima oară în istoria naţională, principala relaţie interstatală, principalul aliat politico-militar, pentru România este o megaputere aflată la mii de kilometri depărtare – Statele Unite ale Americii. E bine sau e rău? De obicei, se zice că e bine ca prietenul puternic să-ţi fie ceva mai departe de casă. Dar în lumea de azi, în care “de-obicei-ul” funcţionează tot mai rar, distanta geografică (dar şi cea geopolitica) riscă să pună în precaritate, mai ales în situaţii de criză internaţională (ca acum) siguranţa naţională.
Oricum, prioritatea absolută a politicii externe a României este America. Relaţia cu Statele Unite este preeminentă, ea este privilegiată faţă de toate celelalte ancore ale statului român în lumea de azi – NATO sau UE, Germania sau oricare alt stat. Despre Statele Unite şi politica oficială a Washingtonului, în România se vorbeşte cu veneraţie şi respect, dar mai ales cu grija de a menaja mereu puternicul aliat. S-a îndătinat ideea că pe această relaţie, corectitudinea politică se cuvine să fie lege de fier. Din fericire, spre deosebire de retorica triumfalistă din mass media şi mediile politice, bibliografia istorică şi politologică pe tema dată este mult mai obiectivă, neumorală şi neconjuncturală. În cărţile sale pe această temă, Adrian Năstase, demnitar de prim rang în ultimii 25 de ani şi artizan direct al politicii externe româneşti (ca prim ministru, ministru de externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor, lider al principalului partid al ţării), supune aceste relaţii bilaterale unei analize lucide şi de bună credinţă, dar eliberată de prejudecăţi şi de protocolul proslăvirii cu orice preţ al marelui aliat şi partener al României. Iar acest demers critic este pe cât de util, pe atât de binevenit. Căci raporturile româno-americane, – nu trebuie ascuns – nu mai sunt, cel puţin momentan, în cea mai bună faza a lor, romanii încep să fie dezamăgiţi, imensul lor orizont lor de aşteptare din 1989 a rămas tot speranţa neîmplinită, antiamericanismul creşte discret, ultimul sfert de veac nu a confirmat pe măsură visurile cu care românii s-au încurajat cu încă vreo jumătate de secol în urmă. Pentru unii, America de azi pare să se asemene chiar Uniunii Sovietice de ieri. Gogoriţă primitivă şi păguboasă, dar de luat în seamă.
Cartea “Romanian-American Partnership. My Contribution”, de Adrian Năstase apărută acum în ediţia a doua, este netradusă, din păcate, în româna, poate şi pentru faptul că se adresează de fapt Americii, Washingtonului oficial, cărora li se aduc la cunoştinţă sau li se readuc aminte lucruri neştiute sau trecute prea uşor cu vederea, greşit receptate sau interpretate. “Aceste relaţii nu pot fi privite într-o evoluţie lineară – atrage atenţia autorul cărţii. Ele au înregistrat momente de expansiune, dar şi prăbuşiri”. Capitolul de după după 1989 a înregistrat un sprijin puternic al României pentru poziţiile americane ( de exemplu, în războiul din Golf, Consiliul de Securitate), dar şi divergenţe de poziţii (privind de pildă datoria Irakului faţă de România).
Strategia diplomatică a României faţă de Washington a urmat două comandamente, subliniază demnitarul român: 1. specificul politicii externe americane, la trei nivele: obiectivele strategice ale Americii în lume; rolul politicii interne în deciziile de politică externă; procesul decizional în politica externă americană şi 2. interesele naţionale ale României şi poziţionarea lor în relaţiile cu SUA.
Numai că uneori până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Savuroasa ca anecdotică dar neproductivă ca finalitate a fost tripleta, în succesiune, a ambasadorilor americani Guest, Taubman şi Gitenstein, care au ignorat în misiunea lor Convenţia de la Viena privind statutul diplomatic, implicându-se direct şi partizan în viaţa politică românească, ori urmărindu-şi interese proprii. Oricum, însă, în aceşti 25 de ani, România a trecut din zona gri, de tampon între Vest şi Uniunea Sovietică, în zona Europei Centrale, “părăsind” Balcanii (cu, să sperăm, toate conotaţiile nefavorabile aferente). Relaţiile româno-americane, instituţionalizate prin Parteneriatul Strategic, excelează în plan politic şi militar, dar rămân la un nivel regretabil de scăzut în plan economic. Viitorul acestor relaţii? Deocamdată, şi la Bucureşti, şi la Washington se schimbă echipele conducătoare. “Vor fi noii prieteni mai important decât vechii prieteni?”, întreabă, cu subînţelesuri multiple, în finalul acestei excelente cărţi remarcabilul ei autor.
