Anul 2017 i-au pus in fierbere pe majoritatea observatorilor vietii politice din lumea dezvoltata, prin avalansa de evenimente mai putin previzibile pravalita asupra lor : venirea la putere in SUA a lui Donald Trump si mai ales contextul deosebit al alegerii sale ; cresterea influentei Frontului National in Franta, contracarata de ascensiunea unui partid – Republica in mars si a unui om politic – Macron, la care nimeni nu se astepta sa vina ; suita de crize politice si economice care include mai ales state emergente precum Venezuela sau Brazilia. Din enumerarea autorilor francezi lipsesc, dupa cum se poate vedea, Brexitul si in general marile probleme ale Europei din Catalonia pana in Ucraina, dar mai ales la nivelul viitorului Uniunii Europene, dar si problemele Orientului Mijlociu, zonei Asia-Pacific etc. Fapt este, constata autorii mentionati, ca « din ce in ce mai mult, sistemele si elitele de la putere sunt supuse discreditarii sau chiar respingerii din partea cetatenilor pe care ii guverneaza ». De aici, necesitatea imaginarii de alternative la situatia si posibilele evolutii, carora trebuie sa li se aplice corective sau chiar traiectorii noi, pentru a nu deveni si mai preocupante. Caci « factorii de blocaj » devin tot mai influenti si ei exprima – intre altele – triumful gandirii unice (care, multiplicata, este … altele decat cea comunista de pana mai ieri), conservatorismul claselor politice, avantul populismului, (si practica iesirii « in strada » pentru « schimbare »), deprecierea marilor institutii multilaterale (incepand cu ONU si componentele sistemului, continuand cu NATO si UE samd), opozitia crescanda a lobby-urilor si multinationalelor la reforme si, in sfarsit, desigur, caci altfel nu se putea :coruptia.
Toate aceste sfidari, ca si altele, neamintite aici, au dus la aparitia unor « prime experiente fragile » de alternative (cum le numesc, mult prea eufemistic, autorii citati) : « primaverile arabe », politicile Chinei, experimentele din tari ale Americii Latine, aparitia lui Trump, aventura Brexit, semnele de schimbare din Germania. Iar pe un plan mai larg, « neonationalismul » numit in fel si chip : nativism, suveranism, indigenism, identitarism etc. etc., care se intalneste din Nordul dezvoltat (incepand cu SUA) si pana in Sudul fost « lumea a treia » (pentru ca nu mai este solidar). Asistam insa, in continuare, si la ascensiunea dreptei radicale populiste in Europa, ba chiar la fenomene de « maree populista » (precum alegerile din SUA si Franta).
Ca imagine generala, lumea de azi se arata mai incarcata de probleme, crize, impasuri, riscuri decat in tot sfertul de secol care a trecut de la caderea si discreditarea comunismului ca sistem mondial. Prin dezintegrarea acelui Imperiu al Raului (cum l-a numit presedintele Reagan), s-a crezut ca vom intra brusc in cea mai buna dintre lumi, una in care lupul se va infrati cu mielul. A fost, insa, in mare parte, o iluzie, ca sa nu spunem mistificare, caci contradictiile si adversitatile perene (indeosebi intre marile puteri) au ramas aceleasi, chiar daca, poate, oarecum altfel reformulate. « De la caderea Zidului Berlinului a trecut peste un sfert de secol, dar noi coninuam sa ne identificam cu o ordine perimata », constata politologul francez citat la inceput, Bertrand Badie. Noua ordine (sau dezordine), cea care incepe sa se intrezareasca, apreciaza acelasi, va aduce ca prim actor al jocului mondial « intersocialitatea » in locul actualei « internationalitati ». Termeni care, desi par inca barbarisme, vor deveni notiuni uzuale cand fenomenele pe care le desemneaza si dinamica lor vor fi oricui evidente. Emergenta socialului si a tot mai multi, mai diversi si mai vizibili actori non-statali pe arena mondiala devine o realitate tot mai evidenta caci, de pilda, observa B. Badie, « umilinta, frustrarea si furia devin pasiuni sociale de neocolit ale vietii internationale ». Drept care, constata el, lumea de azi « evolueaza mult mai mult in ritmul furiei societatilor decat in ritmul diplomatiei monstrilor reci ai statelor ». Si lumea abunda in cohorte tot mai numeroase si mai diverse de actori non-statali precum (chiar !) « stat islamic », revolutii colorate, primaveri arabe, ong-uri de tot felul, indignati, revoltati, « tineri frumosi si liberi » etc. etc.
Este, aceasta tendinta de resurgenta a socialului la scara sociala mondiala, poate si o replica la abandonarea de catre mai marii lumii a multilateralismului de pana mai ieri (cat a fost el), cu lumea a treia, Actul final de la Helsinki, nealiniati, neutralitate pozitiva, principiile relatiilor dintre state (egalitate, neamestec etc.), o noua ordine, legalitate internationala etc. Toate aceste notiuni , atat de proclamate si de solemn vehiculate in timpul razboiului rece suna astazi parca anacronic, depasit, daca nu chiar ridicol. Azi suna foarte trendy cuvinte-valiza (cum zice francezul, adica in care incape cam orice fel de inteles) de tipul corect politic, limba de lemn, populism, pragmatism, soft power, drept la ingerinta umanitara, tribunal international etc.
Si daca elitele politice, economice, ale bussinesului, par a ignora frustrarile, nemultumirile, dar si protestele ce rabufnesc (deocamdata ?) sporadic fata de paradigmele in care se misca lumea de azi, societatile devin tot mai sensibile si mai active in denuntarea acestui curs. Nu intamplator, mai anii trecut, Omul Anului a fost desemnat, de catre o revista americana, Protestatarul, Revoltatul.
