„Nu mai există bizoni/Și nici cei care-i văzură“ sunt versurile (lui Carl Sandburg) care mi-au venit în minte citind cartea despre care va fi vorba. M-am gândit la bizonul numit partid-regim comunist, care se recompune într-un imaginar încă nefixat și controversat, dar și departe de ce a fost de fapt el. Căci a fost și mai teribil, mai perfid, dar și mai nuanțat, mai complicat decât în percepția curentă de azi. De mare ajutor în efortul de a purcede la o „mai dreaptă judecare“ a acestei lumi dispărute sunt memoriile celor ce o văzură, trăiră, însă care dispar și ei. Scriitorul Emil Dorian (Lustig) este martor și chiar protagonist, modest și discret, al acelor vremuri dezlănțuite și tulburi, despre care notează în jurnalul personal. Volumul „Cu fir negru de arnici“, apărut la Editura Compania a distinșilor și mereu imprevizibililor (în bine) intelectuali Petru Romoșan și Adina Kenereș, dă în primul rând o senzație puternică de sinceritate și de aceea e credibil, însușire pe care, de obicei, memorialistica nu prea o are.
Lui Emil Dorian, postumitatea rezistentă i-o asigura nu poeziile sale pentru copii, proza sau traducerile, ci trilogia sa memorialistică, întregită acum editorialistic de volumul al treilea (1949-1956), precedentele cuprinzând anii1937-1944 și 1945-1948. Vremuri cumplite – mai întâi dictatura militară și războiul, apoi pacea apăsătoare a ocupantului și dictatura comunistă. În aceste vremuri a trăit și medicul de policlinică, dar și modest scriitor, care-și notează conștiincios, în caiet, fapte de reținut, dar și înțelesuri ale lor.
Acest al treilea volum se structurează, cu sensibilitate și luciditate, pe trei laitmotive: viața sub regim comunist, viața și oamenii comunității evreiești, bătrânețea.
Sinceritatea mărturisirilor lui Emil Dorian, poet și romancier nu prea faimos, dar diarist excelent, comparat de exegeți cu Mihail Sebastian, trimite, aproape la fiecare pagină, la întrebarea: cum a fost posibil ca un caracter ingenuu și un spirit umanist precum Emil Dorian să creadă sincer în utopia și constructul care au imbecilizat, umilit și decimat decenii în șir jumătate de omenire? Un răspuns e de găsit în această carte, care arata că poți – și cum poți – să rămâi om onest și de caracter, chiar și ca scriitor, deci persoană publică, sub regimul comunist. O asemenea carte nu poate fi decât răvășitoare, mai ales pentru cine a trăit epoca.
E înduioșător cu câtă naivitate –și, de bună seamă, sinceritate – se străduiește scriitorul să se conformeze canoanelor draconice ale „realismului socialist“ impuse „în lumina ideologiei progresiste“, cum îi spune cu convingere autorul. Scriitorul se preocupă serios de mesajul cărților sale, de documentația necesară „cunoașterii vieții“, jură pe sloganurile propagandei comuniste în materie și se frământă creator în corsetul îmbrăcat din convingere. „Nu este timp pentru scriitori să viseze – teoretizează el. Viața lor se cere împletită adânc în ritmul cotidian al tuturor manifestărilor politice, istorice, organizatorice“. Și, ca parafa supremă, o trimitere la Lenin.
Explicația acestei incredibile… credulități o dă chiar memorialistul, care, constată că nu putem afla „sensul și nici consecințele“ evenimentelor istorice pe care le trăim. „Noi înțelegem astăzi evenimente de acum 25-30 de ani, dar pe cele de azi le pot intui unii, și numai aproximativ…“ etc. etc. Și totuși, iată și momente de revelație amară: „Ce ciudat… Am citit unul după altul volumele de poezii ale lui Beniuc, Jebeleanu, Cicerone Theodorescu și Veronica Porumbacu. Am avut impresia că toate sunt la fel. Sunt poezii ale unui regim cultural, nu ale unor poeți“. O lespede mai grea pe mormântul literaturii realist-socialiste nu poate există.
?ê?£i poate nu întâmplător, cartea se încheie cu o poezie „de sertar“ despre Stalin, în care se trage apa după o întreagă perioadă istorică: „Doctrina lui, o jalnică papară, /Istoria o zvârle la gunoi“.
O carte despre o epocă încrâncenată, dar o carte duioasă, de suflet.
Corneliu Vlad
