Într-o civilizație (și) a vizualului, revoluția devine serial agreabil sau chiar palpitant de televiziune, place publicului și toată lumea devine competentă în politica și viața internațională. Cu ani în urmă, o revistă de istorie, dar pentru marele public, avea o rubrică „Așa vă place istoria?“. Întrebarea ar putea figura și pe genericul transmisiilor prelungite ce ne țin la curent cu ce se întåmplă prin Tunisia, Yemen, Egipt etc.
Telespectatorul din Romånia privește la asemenea desfășurări cu sentimente amestecate, ba chiar e tentat să facă analize (cum se întåmplă cu diverși vorbitori tv, pe cåt de tranșanți în afirmații, pe atåt de străini în chestiune).
Cascada de revoluții în lumea arabă, principiul dominoului, un nou val al democrației? Nici pomeneală. Lumea arabă e prea diversă, prea expusă feluritelor influențe, presiuni și interese externe pentru a repeta cumva, concertat, momentul est-european 1989. „Groparii“ din umbră ai comunismului aveau o viziune globală, regizorii vedeau și coordonau întreaga scenă și dacă nu totul a ieșit ca în scenariu, nu-i vina lor, căci, pånă la urmă, schimbarea au făcut-o cei ce au ieșit în stradă ori s-au tårguit pe la „mese rotunde“. În Africa de Nord, în Orientul Mijlociu, nu poate fi vorba de așa ceva. „Groparii“ mondiali de ieri nu mai sunt chiar atåt de potenți în vremea post-război rece și nici Frații Musulmani sau legendara și fantomatica al-Qaida nu pot dirija revoluții trase la xerox.
S-au ridicat tunisienii și egiptenii månați de irepresibile impulsuri islamiste? Nu s-ar spune, de vreme ce forțele fundamentaliste radicale nu s-au găsit pe creasta valului. Tinerimea și clasa mijlocie sunt mai degrabă nemulțumite de mizeriile zilnice ale regimurilor impopulare înțepenite la putere, care îi țin în sărăcie, somaj, subdezvoltare.
Mai nou, în ecuația convulsiilor a fost introdus și un factor mai puțin băgat în seamă pånă acum: frustrarea și indignarea populară, dezvoltate pe fondul disprețului, aroganței, opulenței, incompetenței, venalității, ipocriziei regimurilor hulite. „Oamenilor nu le place să fie luați drept proști sau copii întårziați sau figuranți la paradă“, explică Christopher Hitchens de la Hoover Institution. Puternicii zilei nu par să învețe, dintr-o ditamai experiență istorică la îndemånă, că nu-i bine să-ți etalezi bogăția, să „organizezi“ alegeri cu victorie asigurată, să reverși propaganda populistă, inabilă și mincinoasă care nu poate convinge pe nimeni. Francis Fukuyama, universitar cam discreditat, e drept, cu teoria sa despre „sfårșitul istoriei“, argumentează, totuși credibil, că popoarele se pot bate și pentru demnitate, pentru onoare, nu numai pentru hrană sau teritorii. Ca dovadă, amintește Hitchens, „Nicolae Ceaușescu și-a semnat propria condamnare la moarte în ziua din decembrie 1989 cånd a decis să convoace obligatoriu populația Bucureștiului pentru a n-a oară și să o pună încă o dată să bată ritmic din palme în timpul unui discurs interminabil“.
Fără ipocrizii, minciuni și tăceri vinovate în politică se pare că nu se poate, teoretiza de curånd un alt politolog american, John Mearsheimer. Dar un minim „dozaj“ se cere și aici. Căci altfel, nu numai dictaturile, dar și guverne aflate legal și democratic la putere (deși corupte și incompetente) riscă să dispară precipitat, într-un fel sau altul.
Un vers eminescian spune că „Popoarele există spre a fi înșelate“. Se pare însă că nu-i chiar așa întotdeauna. Corneliu Vlad
