A mai aparut o carte, densa si tensionata, despre starea de fapt si soarta Romaniei. O carte care nu poate fi citita pe nerasuflate, oricat de pasionanta si tulburatoare ar fi ea. La putine alte lecturi am simtit nevoia sa ma opresc dupa cateva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua ragaz si a ma reculege. “Omul de mlastina”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectura obisnuita, comoda, deconectanta, ci un text ravasitor. O carte despre despre neamul celor care simt, sau cred ca simt, sau pretind ca simt, romaneste. O carte despre Romania, ba nu, despre ce-a mai ramas din Romania dupa 25 de ani de la Revolutia ce ar fi trebuit sa-i inceapa o noua, o alta istorie (Revolutia Romana fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Intre cei dintai, si nu doar cronologic, revolutionari de atunci, Claudiu Iordache a hotarat sa se daruiasca total si pentru totdeauna visului, ramas neimplinit, al Revolutiei Romane, pana la a deveni, prin aceasta, prezenta distincta, chiar emblematica, in viata publica romaneasca
Aceasta carte cu titlu sumbru, trimite mai degraba la un trecut lacustru, de la inceputurile civilizatiei si umanitatii, asadar la un regres istoric ametitor sau la o incremenire in timp greu de inchipuit. Autorul este convins ca, si aceasta carte, ca si altele de dinaintea ei, va avea parte de “tacerea indiferenta sau ostila” a contemporanilor. Este “o biografie neromantata a omului romanesc! 1990-2014”, “un capitol de delasare istorica”, “o patologie a vietii sociale”. Si, i-am mai spune, o fisa caracterologica necrutatoare de popor-populatie-gloata-multimi-indivizi, carora, pana la urma le (ne) spunem tot natiune romana. Natiune inzestrata/stigmatizata cu mereu acelasi suflet romanesc, consecvent deopotriva, in timp, si bunelor, si relelor sale daruri ( nu zicem noi si “darul betiei”?). Diagnosticand lucid, dar mereu indurerat, bolile care macina si pun in primejdie aceasta fiinta nationala, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigatie, o lucrare de cunoastere a sufletului romanesc, in care se regasesc, peste timp, Cantemir si Neculce, Eminescu si Caragiale, Draghicescu si Goga, Radulescu-Motru si Cioran, Paler si Constantiniu (toti, de altfel, ca si altii, amintiti in carte).
Dar de ce “omul de mlastina”? Poate si pentru ca, asa cum ni se aminteste, Goethe observa ca “piatra zvarlita in mlastina nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back) fiind, probabil, in opinia autorului ei, si unda acestei carti asupra publicului zilei: “Inca o carte nefericita aruncata in mlastina tuturor!” Si: “Omul de mlastina/’Omul romanesc’”. Iar “omul romanesc” (intre ghilimele) mai e numit si “romanul frumos”, gaselnita de-a dreptul revoltatoare pentru autorul cartii. Caci in latrina discursului propagandistic, “romanul frumos” de azi nu e altceva decat “omul nou” de pana mai ieri. Lenin vorbea mai pe sleau de “idiotii utili”.
“Omul din mlastina” este o carte trista, nu da sperante, nu da cai de izbavire. Dar autorul ei nu se leapada de propriul popor, nici nu-l huleste, nici nu-l dispretuieste. Atata doar, ca nu-i mai poate darui nimic. Dupa ce, acum 25 de ani, impreuna cu altii, i-a dat o sansa epocala. O sansa care nu este poate nici azi intrutotul pierduta.
Cand scrie ca Romania este o tara “locuita gresit”, Claudiu Iordache ar putea fi facut vinovat de cinism neingaduit fata de propriul popor. Dar cine ne impiedica sa locuim aceasta tara asa cum ni se cuvine si, mai ales, i se cuvine?
