Am ramas fara Florea Fugariu si fara Opera lui

Profesorul Florea Fugariu imputineaza tot mai restransa falanga de varf a marilor romani contemporani noua. Acum, cand paraseste aceasta lume, ne lasa drept cea mai de pret mostenire nu atat rafturi de carti, cat, inainte de orice, amintirea tulburatoare de intelectual mereu febril si nelinistit, care arde si se consuma si se regenereaza tot timpul. A fost profesor universitar, erudit in limbi clasice, filolog, editor, etimologist, paremiolog, dar ar fi ramas pentru cei de dupa noi si ca prozator cu loc sigur intre clasicii literaturii noastre, daca din beletristica pe care a scris-o nu ne-ar fi ramas, si cu totul intamplator, decat prea putine pagini.

Nu s-a interesat, in viata zbuciumata de care a avut parte, nici de nume in posteritate, nici de faima printre contemporani, nici de propria viata. A trait doar pentru si prin idei si crezuri. Iar mostenirea lui spirituala este, pana la urma, doar amintirea celor care l-au cunoscut. Atat. Adica, doar pentru inca o generatie sau doua. Apoi, nimic.

Nimeni, in adolescenta mea de student (cand l-am avut profesor la seminarul de latina) nu m-a impresionat si ravasit si inraurit intr-o asemenea masura ca acest barbat cu chip de taran ars de soare, vorbind repezit olteneste, cu un suras ascutit dar nu rau, mereu fara stare, mereu impins dinauntru sa spuna ceva. In pauza dintre cele doua ore de seminar, ne strangea in jurul lui pe vreo trei-patru invatacei pe care-i alesese (cred ca era si Virgil Mazilescu printre noi) si, in fata unei ferestre de pe culoarele Facultatii ne citea din niste hartie botite scoase dintr-o geanta roasa, parca de socotitor la CAP. Ramaneam muti de admiratie. “Dar de ce nu le publicati, dom’profesor?” “Pai le-a scris intre timp Preda, daca nu m-am grabit, o sa zica lumea ca eu m-am luat dupa el”. Caci avea tot o proza orala, colturoasa, muncita, taraneasca de Baragan. Fireste ca niciunul nu se luase dupa celalalt, n-ar fi avut cum, Florea Fugariu scrisese primul “asa”, dar nu si publicase primul. Un mare proiect naruit.

Altul: s-a pornit sa faca un fel de Etymologicum Magnum Romaniae al proverbelor romanesti (mi se pare ca au si aparut cateva fragmente in “Luceafarul”, la Mihai Ungheanu. Avea mii, poate zeci de mii de fise. Nu stiu unde a ajuns cu proiectul faraonic, dar manuscrisele i-au fost furate. De unul ce-i fusese student si i se dadea acum drept discipol. (Numai ca furaciosul n-a avut noroc, a plecat dintre noi inaintea ilustrului pagubas, si asa dezastrul a mers pana la capat: toata munca de zeci de ani a luat probabil calea tomberonului.) Alt proiect naruit.

Si totusi, ce ne-a ramas pana la urma din truda sisifica a acestui urias intelectual cu nenoroc de Mester Manole, dar care nu avea altceva ce sa sacrifice decat pe sine insusi (si se pare ca nu as fost deajuns)?

Editiile si exegezele pe seama fenomenului Scoala Ardeleana si alte cateva. Motoarele de cautare ale Internetului doar asta produc. Si nu au de unde arata macar un portret al nedreptatitului mare disparut. Nimeni, in tara asta, nu a dat macar de stire de disparitia profesorului Fugariu (cu exceptia tragic salutara a – tot marelui – eminescolog Nae Georgescu, printr-un text de adio rascolitor).

Ultima data cand l-am intalnit pe mentorul meu din prima tinerete care a fost profesorul Florea Fugariu, l-am intrebat cu ce se mai indeletniceste (la cei peste 85 de ani pe care-i implinise). “Pai de, ce se-ti zic, invat limba rusa, ce te uiti asa, da-da, limba rusa. Si uite de ce, stii? nu stii, n-ai cum sa stii, vreau sa-l citesc pe Dostoievski si pe Dostoievski nu poti sa-l intelegi daca nu stii ruseste”.

Am fata de profesorul Florea Fugariu o datorie de care nu ma voi mai putea descarca vreodata si care este, poate, un lucru si mai grav: un pacat. M-am angajat, fata de mine, sa transcriu intr-o carte-interviu, macar cateva din fascinantele convorbiri pe care le isca si intretinea ore in sir acest carturar asemanator, si prin aceasta, lui Petre Tutea. S-a dus si cu asta. Alt proiect naruit.