Un titlu de ziar de tipul „România mai dă numai cinci ani de viață Tratatului de la Varșovia“ ar fi făcut senzație în anii războiului rece. Acum e afirmație pentru istorie, contestată eventual doar de de-alde Pacepa și tutarii săi – destul de puțini, din fericire – din America, de la București (și de la Moscova?). Despre «speranța de viață» a Tratatului de la Varsovia, dacă «noi l-am făcut, noi îl omorâm», s-a dezbătut tot mai înverșunat în conclavurile secrete est-europene pe măsură ce agonia sistemului comunist se apropia de inevitabil. Depune încă o mărturie, în materie, cartea ambasadorului Lucian D. Petrescu, «Memoriile unui diplomat român pe toate meridianele», carte aflată la confluența diplomației cu politica și istoria. ?ê?£i, spre regretul cititorului, ceva mai departe de memorialistică, în ciuda titlului. Dar anecdotica autentică, reală, semnificativă, de valoare documentară chiar, există în carte, căci unele întâmplări mai puțin «protocolare» au scăpat de blestemata «discreție» diplomatică prin care se cenzurează, de atâtea ori, realitatea istorică.
În această carte densă, de peste 400 de pagini, solid documentată și cu analize ce rezistă timpului (multe din ele atestate de cele întâmplate ulterior), punctele de interes deosebit (pentru ziarist cel puțin, dar oricum și pentru lectorul obișnuit) rămân tocmai pasajele memorialistice, adică promisiunea din titlul volumului. Iar naratorul are ce-și «aminti», căci a fost diplomatul român poate cel mai «umblat» de colo colo pe glob în ultimele decenii, pe toate continentele (minus, desigur, Antarctica), în democrații și dictaturi, republici și regate, în medii politice, civilizaționale și culturale din cele mai felurite, ca diplomat «la post» sau în misiuni itinerante, în cadru bilateral sau multilateral etc. etc.
E greu de ales din acest noian de informații, dar voi stărui asupra unui fapt ce ține de «amănuntul» că ambasadorul Lucian D. Petrescu a fost șeful Direcției pentru relații cu țările est-europene, CAER și Tratatul de la Varșovia în anii 1989 (1982-1990), adică într-o perioadă extrem de solicitantă pentru politica și diplomația românească. Drama istorică a respectivului moment de istorie românească fiind că, deși România continua să se mențină, cu mari eforturi, sacrificii și riscuri, pe o poziție politică independentă și față de Est, și față de Vest, și față de CAER, și față de FMI, în climatul încrâncenat al războiului rece, Occidentul începuse să se distanțeze tot mai ostentativ de linia de emancipare a Bucureștiului în lume iar Moscova glasnostiului și perestroikăi punea într-o situație tot mai stânjenitoare un București rigid și anacronic în dialogul cu străinătatea. Într-o asemenea conjunctură a discutat, negociat și perfectat (sau nu) înțelegeri și acorduri, sau a participat la felurite reuniuni de «comunitate» – CAER, Tratatul de la Varșovia etc. – ambasadorul Lucian D. Petrescu. Ba, după 1989, a trebuit să ia parte și la «întristatele adunări» ale Tratatului de la Varșovia care au pus la punct până la detaliu dizolvarea acestui pact militar. Cu puțin înainte însă de aceste reuniuni de adio, din 1990 și 1991, ambasadorul-autor al cărții avea să aibă o confruntare diplomatică abrazivă cu reprezentantul aliatului mai mare, chiar pe tema viitorului (tot mai nesigur) al Tratatului. La o asemenea reuniune, de experți, ținută la Varșovia, reprezentantul României a propus, spre stupoarea celorlalți participanți, ca valabilitatea Tratatului să fie prelungită doar cu cinci ani, deși reprezentantul URSS solicitase 20 de ani. Iritat de afront, emisarul Moscovei G. Gorinovici s-a dezlănțuit în acuze și diatribe, învinuindu-l pe delegatul român că face jocul cercurilor imperialiste, împotriva statelor socialiste etc. etc. La care, delegația română, ofensată, a părăsit incinta lucrărilor. A doua zi, ambasadorul URSS la București, E. Tiajelnikov a cerut să fie primit de ministrul român de Externe, căruia i s-a plâns de demersul șefului delegației române, dar ministrul i-a replicat că la Varșovia a fost expusă poziția României. Prelungirea Tratatului de la Varșovia a rămas o problemă în suspensie, apoi s-a optat nici pentru 20, nici pentru 5, nici pentru 14, cât au mai propus la un moment dat cei de la Moscova, ci pentru 10 ani. Prăbușirea în cascadă a regimurilor comuniste est-europene a lăsat însă Tratatul «fără obiect» și a trebuit să dispară aproape de la sine, cu doar câteva luni înainte de a se dezmembra însăși URSS.
Dar agonia Tratatului de la Varșovia nu a fost una ușoară, mai ales că până și adversari redutabili ai săi, precum premierul britanic Thatcher sau președintele francez Mitterrand îl doreau în viață și după prăbușirea sistemului comunist est-european (căci una e să discuți cu un singur interlocutor, cel de la Moscova, alta cu o duzină de state). Iar Moscova a căutat formule de ultimă oră pentru a putea salva Tratatul. Se inființase, de pildă, o comisie de experți care trebuia să găsească o formulă de restructurare a Tratatului; se mai propunea menținerea sa ca sistem unic al apărarii antiaeriene al statelor membre. Orșicum, în ultimii câțiva ani de viață ai Tratatului, la căpătâiul lui au mai fost câteva reuniuni ale statelor membre în câteva capitale est-europene, dar inevitabilul n-a putut fi decât amânat. În 1990 și 1991 au fost trei mari reuniuni, ultimele, ale Tratatului, unde s-a pregătit până în amânunt «funeraliile» și «masa succesorală» a (încă) muribundului. De la una dintre aceste reuniuni, de la Budapesta, în februarie 1991, am transmis o corespondență de presă care se chema «Tratatul de la Varșovia agonizează, spre buna dispoziție a multora» (căci aliații est-europeni se bucurau de perspectivele europene intrezărite).
Ambasadorul ne mai povestește, în cartea sa, cum a prevăzut în 1984, la solicitarea presei, ce va să fie, când a spus: «URSS va avea soarta tuturor imperiilor din istorie» și a dat și un termen: 4-7 ani. Previziune exactă, dar imprudentă în epocă, de pe urma căreia indiscretul diplomat s- a ales, din fericire, doar cu critici și «recomandări».
Între memorialistică și judecăți pentru istorie, cartea ambasadorului Lucian D. Petrescu are, mai ales, meritul de a atesta, încă o dată, deși nu mai e de mult nevoie, că în conjunctura constrângătoare a războiului rece și a politicilor de bloc care o condamnau la dependență în angrenajul interstatal comunist, România nu a renunțat la poziția sa independentă în lume. România a fost atunci un protagonist temerar al respectarii independenței naționale și a egalității în drepturi a statelor incluse cu forța în CAER și Tratatul de la Varșovia. Combatanți în această luptă pentru supraviețuirea României încă mai există, iar unii dintre ei, iată, depun mărturie pentru istorie.
Corneliu Vlad
